RECIFELE DE CORALI
Aceste formaţiuni sunt depuneri calcaroase biogene, care se găsesc în mările tropicale, de obicei în apropierea ţărmului sau care formează insule în mijlocul oceanelor. Suprafeţele de fund marin ocupate de corali sunt estimate la 190 milioane km2 (după Naumov suprafaţa nu ar depăşi 27 milioane km2). Biocenoza recifelor coraliere este un ansamblu gigantic şi complex, care posedă fauna cea mai diversificată, cea mai abundentă şi cu biomasa cea mai ridicată de pe glob. Frumuseţea formelor şi multitudinea culorilor recifelor de corali a fascinat de-a lungul anilor generaţii de oameni de ştiinţă şi nespecialişti. Nu întâmplător Ernst Haeckel a denumit recifele „grădinile hesperidelor”.
Distribuţia recifelor şi factorii limitativi
Formarea recifelor este strâns legată de anumite condiţii de mediu favorabile pe care le necesită madreporarii şi anume:
1) Apă cu un conţinut foarte ridicat de carbonat şi bicarbonat de calciu dizolvat.
2) Existenţa pe fundul mărilor puţin adânci a unui substrat solid, care să constituie fundamentul recifului. Drept un astfel de fundament serveşte substratul stâncos din roca mamă care compune soclul continental, sedimentele marine consolidate, lava solidificată a unui vulcan submarin sau recifele de corali moarte. Drept temelii pentru creşterea coralilor pot servi chiar şi epavele unor nave scufundate.
3) Dezvoltarea optimă a recifelor are loc în apele a căror temperatură medie anuală este cuprinsă între 23 şi 25°C. Dacă temperatura apei scade pentru mai mult timp sub 18°C coralii mor, aşa cum se mai întâmplă în lunile de iară în nordul Mării Roşii; unele recife de corali pot tolera temperaturi de până la 36-40°C.
4) Coralii, mai precis algele simbiotice, şi algele coraligene incrustante au nevoie de foarte multă lumină. De aceea coralii sunt deosebit de bogat dezvoltaţi în apele puţin adânci, bine iluminate.
5) Apă foarte bogată în oxigen. Cu cât curenţii sunt mai puternici şi cu cât conţinutul de oxigen în apă este mai ridicat cu atât reciful creşte mai masiv. Oxigenul este necesar nu atât pentru respiraţia polipilor recifali, care este asigurat de către algele simbionte, ci pentru o mai bună dizolvare a carbonatului şi bicarbonatului de calciu în apă.
6) Un rol important îl are şi salinitatea apei. Coralii sunt organisme stenohaline ce pot trăi doar în ape cu salinităţi de 30-40‰, apa dulce omorându-i. Recifele de corali sunt absente în zonele în care salinitatea este diminuată datorită aportului fluvial, cum este coasta atlantică a Americii de Sud unde fluviile Amazon şi Orinoco varsă cantităţi uriaşe de apă dulce.
7) Coralii au nevoie de o apă limpede, deoarece particulele de nisip sau de mâl care se depun pe ramurile de corali sufocă polipii. Iată de ce recifele de corali nu se întâlnesc în zonele în care în mare se varsă fluvii mari, care scot de pe continent cantităţi importante de suspensii sub formă de nisip fin şi mâl, cum ar fi, de exemplu, coastele Braziliei, Indiei şi Africii de Vest. Suspensiile din apă (= turbiditatea) un efect negativ şi prin faptul că diminuează cantitatea de lumină pătrunsă în apă.
8) Hrană abundentă.
Aceste condiţii sunt realizate, pe suprafaţa globului pământesc, numai în zona ecuatorială şi tropicală cuprinsă între latitudinile 32°N şi 27°S. Lumină, oxigen şi căldură suficientă madreporarii nu găsesc decât la suprafaţa apei, până la o adâncime de cel mult 30-40 m. Madreporarii nu se pot dezvolta decât în ape puţin adânci deoarece trăiesc în simbioză cu algele unicelulare - zooxantelele - care se găsesc atât în ţesuturile cât şi în scheletele lor calcaroase. Punctul de compensaţie pentru majoritatea recifelor de corali pare să se situeze la adâncimea la care intensitatea luminoasă reprezintă 1-2% din cea de la suprafaţă. Relativ puţine organisme constructoare de recife s-au adaptat la viaţa în condiţii de semiobscuritate de la adâncimi mai mari. Coralii pot trăi la adâncimi de maximum 100 m, însă fără să formeze recife.
Între latitudinile indicate mai înainte, recifele coraliere abundă cu deosebire în partea de vest a Oceanului Pacific, în Oceanul Indian şi Marea Roşie, precum şi în Marea Caraibilor. Există corali şi mai spre poli, însă fără să formeze recife.
Tipuri de recife
După forma şi dispoziţia lor se deosebesc trei tipuri de recife coraliere:
1. Recife marginale, numite şi recife litorale sau recife franjante, care se întind de-a lungul ţărmului şi sunt separate de acesta printr-o fâşie îngustă de apă cu fund nisipos, denumită lagună. Această zonă cu fund nisipos poate atinge o lăţime de câteva sute de metri, dar frecvent este mult mai îngustă, iar adâncimea rareori depăşeşte 30 m. Lăţimea recifului în cea mai mare parte este sub 50 m. În timpul refluxului aceste recife sunt exondate în cea mai mare parte. Recifele marginale se întâlnesc de-a lungul coastelor Africii de Vest şi în insulele arhipelagului Indo-Australian.
2. Recife-barieră provin din cei marginali. Ei se găsesc la o distanţă de câţiva kilometri de ţărm; laguna care desparte reciful de coastă este mult mai adâncă, iar reciful însuşi este mult mai solid. El poate atinge câţiva kilometri lăţime şi se poate întinde pe câteva sute de kilometri. Astfel, Marea Barieră de corali din nord-estul Australiei are 2400 km lungime şi între 30 şi 150 km lăţime. Al doilea ca mărime este reciful-barieră din largul peninsulei Yucatan.
3. Recife inelare sau atoli, care au aspectul unor inele izolate în largul mării, închizând în interior o lagună de 30-60 m adâncime şi care comunică prin câteva puncte cu apa din larg. Atolii sunt răspândiţi mai ales în partea centrală a Oceanului Indian (insulele Maldive şi Laccadive), cât şi în partea centrală şi de vest a Oceanului Pacific. Recife inelare mărunte se întâlnesc şi în Marea Roşie.
Originea recifelor
Modul de formare a recifelor marginale se explică relativ uşor. Organismele constructoare ale recifului populează substratul dur de la mică adâncime, la care se pot dezvolta madreporarii, şi datorită creşterii lor continue înalţă peretele recifului. Mult mai dificilă însă este problema lămuririi modului de formare a recifelor-barieră şi atolilor care au baza, deci punctul de plecare a formării lor, mai jos de 40-100 m, unde madreporarii nu se pot dezvolta. Pentru a lămuri această problemă s-au emis mai multe teorii.
Teoria clasică a apariţiei acestor recife – teoria subsidenţei sau compensaţiei – aparţine lui Charles Darwin, care a studiat recifele de corali în timpul călătoriei sale în jurul lumii la bordul vasului „Beagle” (1881-1836). El consideră că prin scufundarea uscatului reciful marginal se îndepărta treptat de ţărm devenind astfel recif-barieră. În acelaşi mod Darwin explică formarea atolilor, pornind de la recifele marginale, formate în jurul unor insule vulcanice. Prin scufundarea treptată a acestor insule, s-au format recife-bariere circulare, care apoi, prin dispariţia totală a insulei, au devenit atoli (fig. YY).
Ţărmul se lăsa şi, în aceeaşi măsură, recifele creşteau în înălţime, păstrând legătura cu suprafaţa apei, cu regiunea bine aerisită. În acest timp, apa se întindea peste uscat, formând astfel o lagună. Încetineala cu care se scufundă ţărmul concordă de altfel cu încetineala cu care se ridică recifele. Coloniile de madreporari cresc în înălţime între 1 şi 20 cm pe an. Deci, pentru a atinge înălţimea de 40 m, unui recif i-ar trebui un timp de 200-4000 de ani. Darwin a calculat că majoritatea recifelor actuale s-au format în decursul ultimilor 20.000-30.000 de ani.
Opusul acestei teorii este teoria ridicării emisă Murray şi Irvin. Conform acesteia, de pe fundul marin se ridică pe alocuri conuri vulcanice şi creste muntoase. Acestea sunt înălţate suplimentar de depunerile sedimentare (căsuţele de foraminifere, cochilii de moluşte, schelete de recife de adânc) şi care se ridică până la adâncimea convenabilă formării recifelor coraliere.
Conform celui de-al treilea punct de vedere, fundul marin sau insulele nu se scufundau şi nu se ridicau, ci aveau loc oscilaţii lente ale nivelului mării pe verticală. Aşa, la o scădere a nivelului mării se dezgolea o zonă recifală largă şi se creau condiţii pentru formarea unor recife noi. Urcarea ulterioară a nivelului mării ducea la creşterea intensă a recifelor vechi şi noi, astfel că în locul recifelor marginale apăreau recife-barieră sau chiar atoli. În timpul glaciaţiilor pleistocene nivelul mării era mai scăzut cu 200 m faţă de cel actual iar în timpul perioadelor interglaciare nivelul apei depăşea pe cel actual cu peste 50 m.
Mulţi cercetători ai recifelor de corali reunesc cele 3 teorii. După părerea lor în unele părţi ale globului ţărmul mării se scufunda treptat, în alte părţi el se ridica treptat; la aceste mişcări epirogenetice se adăugau oscilaţii de nivel de natură eustatică, determinate de modificările climatului. Faptul că rolul determinant îl aveau, probabil, toţi cei 3 factori reiese din rezultatele forajelor marine adânci efectuate de cercetătorii americani în diferite părţi ale Oceanului Pacific. Fundaţiile atolilor s-au dovedit a fi alcătuite fie din depuneri consolidate sau din roci vulcanice fie din roci continentale străvechi.
Structura recifului
Reciful de corali nu este o formaţiune omogenă, ci un complex de habitate dintre cele mai diverse. Astfel, aici găsim atât suprafeţe cu substrat dur de care se fixează organisme sesile cât şi suprafeţe acoperite de nisip, atât zone supuse acţiunii unor valuri şi curenţi puternici cât şi zone cu ape foarte calme, atât porţiuni acoperite de alge calcaroase verzi (Halimeda) cât şi pajişti submerse cu iarbă de mare, atât zone puţin adânci cât şi ape cu adâncime mare. Toate aceste tipuri de habitate diferite se regăsesc pe arii relativ restrânse. De aceea, una dintre cauzele care determină diversitatea extraordinară a vieţii din recifele de corali este marea diversitate de habitate.
Dintre factorii de mediu care determină zonarea recifelor de corali cei mai importanţi sunt gradienţii în dinamica apei (valuri, curenţi) şi în penetrabilitatea luminii (adâncime, turbiditate). Când aceştia sunt combinaţi cu diferite interacţiuni biologice (competiţie, prădătorism, păscut) rezultă diferite modele de distribuţie. Distribuţia la scară largă este în general rezultatul factorilor de mediu, în timp ce distribuţia la scară mică este rezultatul interacţiunilor biologice.
Dezvoltarea recifelor şi zonarea atolilor sunt puternic influenţate de acţiunea vântului, rezultanta vânturilor predominante, şi, deşi, aceştia sunt în esenţă circulari, o secţiune transversală prin atol arată o zonare diferită în funcţie dacă recifele sunt supuse acţiunii vânturilor şi a valurilor sau se află la adăpost de acestea (fig. 9.7).
Partea externă a recifului de corali, expusă acţiunii vânturilor predominante, se numeşte panta externă a recifului sau frontul recifului, unde coralii vii încep să devină abundenţi de la aproximativ 50 m adâncime. Coralii de aici sunt puţini la număr şi adesea foarte delicaţi. La aproximativ 15 m adâncime aceasta prezintă o terasă sau treaptă în panta de altfel foarte abruptă. Aceasta este zona unde acţiunea valurilor este foarte severă. La suprafaţa apei se află marginea recifului, care se caracterizează prin dezvoltarea pintenilor sau contraforturilor din corali şi alge, care se întinde între zona de spargere a valurilor şi coboară până la nivelul terasei. Aceşti pinteni sau contraforturi alternează neregulat cu canale adânci sau şanţuri. Pe aceste brazde spălate de resac apa marină pătrunde în recif şi se reîntoarce în mare. Pe părţile laterale ale şanţurilor sau canalelor şi chiar pe pinteni cresc coralii constructori ai recifului dominanţi, ca de exemplu Acropora şi este zona de creştere cea mai intensă a coralilor. Imediat în spatele zonei contraforturilor se află o creastă netedă, lipsită de corali, dar cu alge coraligene incrustante (Porolithon, Hydrolithon şi Lithothamnion sau genurile înrudite), numită “creasta algală” sau creastă cu Lithothamnion. De această creastă se sparg valurile şi astfel protejează restul recifului de distrugere. Şanţurile din zona contraforturilor pătrund în spatele crestei algale sub forma unor canale adânci sau chiar de găuri, când aceste canale sunt acoperite de cruste de alge şi/sau corali, lăsând câteva deschideri pe partea internă a crestei prin care apa poate intra sau ieşi. În cazul unor valuri mari, apa care este forţată să intre în aceste tuburi pe partea externă a crestei ţâşneşte ca dintr-un gheizer pe partea internă.
În spatele crestei algale se află o zonă cu apă puţin adâncă numită platoul recifului. Este o zonă complexă care prezintă gradienţi ai factorilor de mediu (temperatură, turbiditate şi dinamică a apei) între creasta algală şi malul insulei atolului. Aceşti gradienţi împreună cu diferenţele de adâncime şi de natura substratului oferă un număr mare de habitate, ceea ce face ca această porţiune să fie una dintre zonele cu cea mai mare biodiversitate din recif. Lângă creasta algală condiţiile pentru creşterea coralilor sunt foarte propice şi se găseşte o mare varietate de corali. Pe măsura îndepărtării de creasta algală coralii devin din ce în ce mai puţin abundenţi. În părţile mai adânci din mijlocul platformelor recifale se formează adesea “micro-atoli”, care nu sunt altceva decât nişte colonii mai voluminoase a unor specii de corali masivi ca de pildă Porites, în care partea cea mai de sus a coloniei a fost omorâtă, fie din cauza expunerii la aer fie datorită sedimentării excesive. În urma eroziunii în continuare a scheletului în partea centrală şi a creşterii coloniei la margini aceasta se transformă într-un bazin umplut cu apă în care se pot dezvolta alte organisme. Dacă platforma recifului este întreruptă de o insulă, se vorbeşte despre partea orientată către mare sau lagună sau, respectiv, despre reciful extern şi cel intern.
În partea opusă a platoului recifului se află plaja orientată către mare a insulei atolului. În partea dinspre lagună a insulei este o plajă mai îngustă, urmată de apele liniştite ale lagunei. În cuprinsul lagunei pot fi deosebite două zone: recifele lagunare şi fundul lagunei. Condiţiile de creştere pentru corali din lagună nu sunt la fel de bune ca pe partea expusă acţiunii valurilor din cauza valurilor şi curenţilor mai atenuaţi şi a sedimentării mai accentuate. De aceea, creşterea coralilor din lagună este limitată la zonele unde condiţiile sunt mai adecvate, ducând la distribuţia în petice a recifelor lagunare, lăsând mari suprafeţe ale fundului lagunei liberă de corali. Sedimentarea duce la acumularea aici a nisipului şi poate prezenta pâlcuri de iarbă de mare (Thalassia, Cymodocea) sau de alge verzi (Caulerpa, Halimeda).
În partea ferită de vânt a lagunei se află un alt platou recifal care este în general mult mai îngust decât cel din partea expusă la vânt şi separat de recifele lagunare printr-o zonă bolovănoasă lipsită de corali sau cu o creştere slabă a coralilor, dominată de colonii izolate de Porites. Partea orientată spre mare a acestui platou este similară cu cea din partea expusă la vânt. La marginea recifului din partea adăpostită de vânt creasta algală este de regulă slab dezvoltată sau chiar absentă şi nu prezintă brazde şi contraforturi. La marginea recifului ferită de vânt, până la o adâncime de 15-20 m, coralii sunt bine dezvoltaţi şi diverşi, fiind dominaţi de braţele ramificate de Acropora. În plus, faţă de coralii masivi prezenţi pe partea expusă valurilor a marginii recifului, aici se găsesc numeroase specii ramificate, datorită absenţei acţiunii violente a valurilor. Dedesubtul acesteia, panta recifului este similară cu cea din partea expusă vântului.
În constituirea recifului de corali rolul cel mai important îl joacă scheletele madreporarilor (ordinul Madreporaria = Scleractinia). Acestea, datorită depunerilor stratificate de calcar, formează ramuri şi tufe cu forme caracteristice fiecărei specii. Fiecare tufă îşi are începutul într-o larvă care s-a fixat pe substrat, dar în timp din aceasta se dezvoltă prin înmugurire o colonie de polipi, fiecare măsurând doar câţiva milimetri. Aceştia sunt strâns legaţi între ei şi împreună construiesc blocul coralier.
La edificarea recifelor participă, în proporţii diferite, şi scheletele calcaroase de gorgonari (ordinul Gorgonacea), de alcionari (ordinul Alcyonacea, Heliopora), de hidrocorali (ordinul Hydrocorallina, Millepora nodosa, Stylaster), de bivalve gigantice (Tridacna, Hippopus), de gasteropode, de echinoderme, de polichete serpulide, de foraminifere (Polytrema), de spongieri (Sclerospongia), de peşti şi chiar de alge roşii calcaroase incrustante ca Lithothamnion, Lithophyllum, Porolithon, care, prin ocuparea lacunelor şi interstiţiilor, ajută la consolidarea formaţiunilor coraliere propriu-zise. Dintre algele verzi neincrustante, genul Halimeda secretă carbonatul de calciu. Cea mai mare parte din nisipul din recifele de corali se formează prin sfărâmarea talului erect al acestei alge.
Coralii care cresc în zonele bine iluminate ale apelor puţin adânci au de obicei o anumită culoare. Aici predomină culorile verzi şi maronii, deşi uneori pot apărea culorile pastelate ale tentelor de albastru-deschis sau roşu. Această culoare a coloniilor de corali este dată de către zooxantele. Coralii care trăiesc în simbioză cu aceste alge microscopice şi care contribuie la edificarea recifelor se numesc corali hermatipici.
Între zooxantele şi coralii care îi adăpostesc există legături strânse, avantajoase pentru ambele părţi. Algele primesc o oarecare protecţie împotriva protozoarelor care se hrănesc cu ele şi utilizează o serie de substanţe rezultate în urma metabolismului gazdei. Acestea sunt mai ales bioxidul de carbon necesar procesului de asimilaţie clorofiliană, apoi sărurile anorganice ca fosfaţii şi nitraţii şi sărurile de amoniu. Polipii coralieri, dimpotrivă, primesc din partea algelor mari cantităţi de oxigen şi hrană suplimentară. În plus, algele elimină metaboliţii toxici ai coralilor, protejându-i în felul acesta de autointoxicare, deoarece polipii nu au organe de excreţie. În final, algele simbiotice contribuie la formarea scheletului coralilor.
Zooxantelele şi coralii se află într-o interdependenţă atât de puternică unii faţă de ceilalţi încât primele nu pot exista în afara corpului coralilor, iar ultimii sunt oprimate şi în curând mor. În principiu, complexul corali-alge poate fi numit autotrof, adică în stare să producă de sine-stătător substanţele organice necesare, deşi polipii coralieri folosesc de asemenea în calitate de hrană şi organismele planctonice mărunte. Există unele alge calcaroase verzi şi roşii deoarece acestea acumulează în membranele celulare carbonatul de calciu. Drept urmare la suprafaţa recifului se formează o scoarţă stratificată groasă, care măreşte considerabil rezistenţa recifului contra forţei distructive a valurilor. În zona propriu-zisă de spargere a valurilor a recifului se găsesc numai alge incrustante calcaroase. Carbonatul de calciu necesar construirii recifului coralii hermatipici îl obţin direct din apă.
„Constructorii” recifelor se găsesc numai la partea superioară. Mai jos sunt numai scheletele lor părăsite.
Productivitatea recifelor
Recifele de corali sunt adevărate oaze în mijlocul apelor tropicale slab populate. Se ştie că apele marine tropicale sunt foarte sărace în nutrienţi, de unde rezultă şi salba lor productivitate (18-50 g C/m2/an). Totuşi în recifele de corali abundă viaţa şi studiile efectuate până în prezent indică o productivitate foarte ridicată (1500-5000 g C/m2/an). Cum de reuşesc recifele de corali să menţină o astfel de producţie ridicată în ape atât de sărace în substanţe nutritive? Răspunsul la această întrebare este mai uşor de dat în cazul recifelor care mărginesc insulele sau continentele, unde o bună parte din substanţele biogene sunt aduse de pe uscat sau din apele costiere puţin adânci, decât în cazul atolilor situaţi în mijlocul oceanelor. În cel din urmă caz, cert este faptul că între cantitatea de substanţe nutritive din apele de-asupra recifului şi cea din apele din jur există diferenţe nesemnificative. Prin urmare, trebuie să existe alte modalităţi care să menţină o productivitate ridicată. În primul rând, cantitatea de ţesut vegetal prezentă în recif şi capabilă de fotosinteză este foarte mare, cu mult mai mare decât în apele oceanice învecinate. Cercetătorii americani au stabilit că în blocul coralier sunt de 3 ori mai multe ţesuturi vegetale decât animale. Cea mai mare parte a productivităţii primare este dată de algele verzi delicate care pătrund în scheletul calcaros al coralilor. La acestea se mai adaugă zooxantelele, algele coraligene incrustante, algele macrobentice, iarba de mare şi fitoplanctonul. Cu toate că posedă această biomasă vegetală ridicată şi condiţii optime de dezvoltare, trebuie subliniat că această productivitate a recifelor nu ar fi putut realizată dacă nu ar exista elemente nutritive suficiente. Secretul constă în abilitatea recifelor de a reţine toate substanţele nutritive în cadrul sistemului şi de a le circula într-un mod foarte eficient asemănător pădurilor tropicale, care de asemenea sunt foarte productive dar există pe un sol sărac în nutrienţi.
Ca exemplu de ciclare care previne pierderea de nutrienţi pot fi menţionate zooxantelele din ţesutul coralilor. Plasarea algelor în ţesutul coralilor înseamnă ca acestea nu vor fie antrenate în afara recifului. De asemenea, sărurile nutritive rezultate în urma metabolismului coralului vor fi puse direct la dispoziţia plantei, fără ca acestea să treacă prin apă, de unde ele ar putea fi spălate în afară. În mod asemănător, majoritatea algelor libere din recif conţin carbonat de calciu, care le face mai grele şi deci mai greu de antrenat în afara recifului. Prezenţa în recif a unor populaţii bogate de bacterii grăbeşte degradarea organismelor moarte şi redarea în circuit a sărurilor nutritive pe care le conţin.
Comunităţile de animale care populează coralii
În ceea ce priveşte fauna ce populează recifele de corali există diferenţe între recifele din Atlantic şi cele din Indo-Pacific. Astfel, în recifele din zona Indo-Pacifică au fost inventariate 80 de genuri cu 700 specii de corali, aproximativ 5000 specii de moluşte şi 2000 specii de peşti. În recifele din Oceanul Atlantic au fost semnalate numai (?) 36 de genuri cu 62 de specii de corali, 1200 de moluşte şi 600 specii de peşti. Specia constructoare de recif dominantă din ambele zone este Acropora, care are 200 de specii în Indo-Pacific în contrast cu numai trei în recifele Atlantice. Alte genuri constructoare de recif din Oceanul Pacific ca Pocillopora, Pavona sau Goniopora sunt absente în Atlantic. De asemenea, recifele din Atlantic au un număr mare de gorgonacee, în timp ce acestea sunt mai slab reprezentate în cele din recifele Indo-Pacifice. Recifele Indo-Pacifice prezintă un număr mare de alcionari ca Sarcophyton şi Lobophyton, în schimb acestea sunt rare în Atlantic. În recifele din Atlantic, de asemenea, lipsesc scoicile-gigant (Tridacna, Hippopus) şi octocoralierii Heliopora şi Tubipora.
Dominanţa este diferită şi ea în cele două regiuni. Recifele Atlantice sunt dominate de Acropora palmata şi Millepora complanata. Nici o specie de Millepora nu este dominantă în recifele din Indo-Pacific. Bioritmurile sunt, de asemenea, diferite, astfel că majoritatea coralilor din Atlantic sunt nocturni, iar în Pacific există multe specii diurne ca Porites, Goniopora şi Favia.
Privind mai îndeaproape coloniile de corali, se pot observa nu numai polipii coralieri, ci o comunitate din cele mai variate organisme. În apropierea sau printre ramurile coralilor arborescenţi (ramificaţi) se adăpostesc unii peştii coralieri ca Dascyllus aruanus, Chromis coeruleus, Forcipiger longirostris, Chaetodon ephippium, Ch. citrinellus etc. La lăsarea întunericului printre ramurile coloniilor apar înoată peşi de tipul guvizilor coralieri (Gobiodon), care se hrănesc cu plancton.
Printre ramurile coralilor se ascund crevete (Alpheus) şi crabi coralieri (Trapezia); în colonii trăiesc crini de mare, ofiuride, polichete etc.
Înăuntrul ramurilor se pot observa nu numai polipii înşişi, ci şi găuri forate de către moluştele foladide, spongieri (Ciona), moluşte adulte, copepode sedentare şi alte animale. Partea de jos a recifului, de obicei moartă, este dens populată de diverse organisme, în cea mai mare parte sedentare (spongieri, briozoare, ascidii, actinii mici). Crăpăturile mai mari şi în cavităţi din partea inferioară a coloniilor de corali sau sub blocurile coraliere tabulare trăiesc arici de mare (Clypeaster) şi stele de mare (Diadema antillarum), crevete-curăţătoare şi alte crustacee, dar şi o serie de peşti, care se ascund de pericole, sau care pândesc prada, ca de exemplu murenele sau bibanii de piatră (Epinephelus, Cephalopholis, Stereolepis, Promicrops). Peştii-soldaţi (familia Holocentridae) şi micii cardinali sunt activi noaptea, ziua ascunzându-se sub protecţia coralului. În linii generale, o astfel de colonie de corali prezintă o lume în miniatură, un microcosmos.
Cercetătorii americani, care au studiat comunităţile diferitor recife, au introdus o serie de termeni noi pentru a caracteriza organismele strâns legate de corali.
Peribionţii sunt organismele care trăiesc în strânsă şi permanentă legătură cu coralii, dar care nu prezintă adaptări specifice. Aici încadrăm mai ales peştii recifali, nume generic care reuneşte reprezentanţi ai diferitor grupe sistematice (familiile Balistidae, Labridae, Diodontidae etc.).
Parabionţii sunt considerabil mai bine adaptaţi la viaţa printre recifele coraliere. Aici intră, de exemplu, o serie de crustacee, peşti (coralieri) ca Dascyllus, Caracanthidae şi altele asemănătoare.
Epibionţii sunt organismele care cresc pe suprafeţele ramurilor coraliere moarte sau pe scoarţele algelor calcaroase, ca de pildă spongierii, tunicatele (Ascidia) şi actiniile mici.
Hipobionţii stau în anfractuozităţile calcaroase, în împletitura deasă a ramurilor coralilor şi alte locuri adăpostite. Aici intră unele specii de moluşte, crustacee, ofiuride şi alte animale lucifuge.
Criptobionţii sunt diferite organisme care sfredelesc calcarul biogen, ca de exemplu balanuşi, moluşte forante (Leptoconcha, Lithodomus), unii viermi ş.a.
Endobionţii sunt speciile care se găsesc atât în ţesuturile polipilor cât şi în interiorul formaţiunilor calcaroase şi sunt predominant organisme fotosintetizante.
Numeroase specii de peşti se găsesc numai printre coloniile coralilor, hrănindu-se cu polipii coralieri sau cu organismele care trăiesc exclusiv în recife.
Trebuie menţionat că în diferite părţi ale recifului compoziţia specifică a peştilor este diferită. Astfel, sunt specii care trăiesc doar la marginea externă a recifelor în zona puternic agitată de valuri; altele pot fi găsite doar în apele liniştite ale lagunelor.
Când vorbim de recife, nu trebuie să ne gândim numai la marile depozite calcaroase pe care ele le constituie, ci mai ales la viaţa care se petrece în aceste recife.
Coralii sunt vizitaţi frecvent de o serie de peşti pelagici, ca de exemplu rechinul cenuşiu (Carcharhinus menisorrah), stavridul (Trachurus), şi scrumbii, care se hrănesc cu diferite specii de peşti. Pe porţiunile cu fund nisipos ale recifelor trăiesc Pleuronectidele (calcani, cambule şi limbi de mare).
După cum s-a arătat, creşterea polipilor coralieri depinde de cantitatea de lumină solară, transparenţa apei, de dinamica ei şi mulţi alţi factori de mediu. Toate acestea se reflectă şi asupra organismelor care populează colonii izolate şi reciful în întregime.
Planctonul, care noaptea de obicei urcă din adâncuri la suprafaţă, intră în zona de acţiune a coralilor, fapt care o mare parte a coralilor este inactivă ziua şi doar noaptea îşi desfac tentaculele.
Pe fund trăiesc stele de mare, care se hrănesc cu mici actinii şi spongieri, dar care consumă şi polipi coralieri. Nudibranhiate pestriţ colorate mănâncă actinii. Aici găsim şi moluşte prădătoare. Multe specii de peşti s-au specializat pentru consumul de polipi: peştii-fluture din genurile Chaetodon capistratus, Chaetodontoplus, şi multe altele. Peştele pilă (Oxymonocanthus longirostris) lipeşte gura tubulară direct de orificiul în care stă polipul coralier şi îl aspiră.
Peştii-papagal (Callyodon, Scarus şi Pseudoscarus), Tetraodon şi peştele-arici (Dendrochinus zebra) cu ajutorul fălcilor puternice rup bucăţi din corali. Printre coloniile de corali se hrănesc specii de peşti ca Diodon şi peştele Picasso (Balistes aculeatus).
Până nu demult se considera că, în ciuda faptului că fiecare colonie prezintă numeroşi duşmani, reciful în totalitate nu este ameninţat: capacitatea de regenerare a miliardelor şi miliardelor de polipi coralieri şi altor locuitori ai recifului este deosebit de mare, iar numărul duşmanilor relativ mic pentru a putea perturba echilibrul biologic şi procesul de creştere a recifului. Însă, în ultima vreme în unele locuri situaţia se pare că s-a schimbat.
Steaua de mare roşu-maronie, cunoscută sub numele de „coroana de spini” (Acanthaster planci), are corpul rotunjit şi peste 12 braţe; atinge 60 cm în diametru, iar toată suprafaţa corpului animalului prezintă spini, acoperiţi cu o substanţă veninoasă. Aceste stele de mare ţepoase se hrănesc pe seama madreporarilor vii, şi când acestea se deplasează lent de-a lungul recifului lasă în urma lor scheletele albicioase ale coralilor. Altădată aceste echinoderme se găseau în număr redus şi nu prezentau pericol pentru existenţa recifelor. Chiar însăşi polipii coralieri consumau larvele planctonice ale acestor stele. Însă, începând din 1962 în multe locuri numărul acestor stele a crescut considerabil, astfel încât în câţiva ani au distrus coralii pe suprafeţe întinse. Foarte afectată a fost Marea Barieră de corali a Australiei, coralii insulelor Marshall şi Hawaii, Guam şi alte recife. Această specie s-a dezvoltat în număr mare în acele zone unde omul prezintă activitatea cea mai intensă. Cauza acestei dezvoltări în masă este slăbirea coralului în urma exploatării calcarului coraligen în unele locuri şi a poluării, astfel încât nu se produce un reglaj natural al populaţiilor de “coroana de spini”. O altă cauză ar putea fi că populaţiile melcului Charonia tritonis, care consumă adulţi de Acanthaster planci, au fost diminuate în urma colectării excesive a acestui melc mare de către colecţionari.
În ultima vreme un pericol mare pentru corali îl prezintă poluarea apei cu deşeuri industriale. Cheaguri petroliere, care coboară pe fund, pelicule subţiri de petrol, care se lipesc de corali la reflux, reziduuri industriale toxice şi alte influenţe abiotice ale civilizaţiei actuale se răsfrâng în prezent, chiar şi pe insulele cele mai îndepărtate, asupra recifelor de corali. Cu cât în viitor oceanele vor fi poluate, mai ales apele litorale ale mărilor tropicale, cu atât mai repede vor muri coralii.
Viaţa în adâncurile marine
Fundurile oceanice situate între 3000 şi 11.000 m adâncime sunt atribuite zonelor abisale (de la grec. “abyssos” – infern, iad). Până în sec. XIX oamenii de ştiinţă credeau că în adâncurile întunecate ale mărilor şi oceanelor nu pot exista organisme. Ulterior au fost scoase animale de la 5000 m adâncime în oceanele Indian şi Atlantic, cât şi în apele Antarctice.
Deşi după 1950 cercetările adâncurilor oceanice au luat amploare, până în prezent nu s-a reuşit să se stabilească cu exactitate limita superioară a zonei abisale. Unii propuneau să se ia drept limită superioară izobata de 200 m. Alţii considerau drept graniţă a zonei adânci zona apelor cu temperatură sub 4°C. Însă în zonele polare apa cu această temperatură se găseşte chiar la suprafaţă. Alţii pentru delimitarea zonei abisale plecau de la migraţiile verticale ale planctonului şi considerau drept limita superioară a abisalului adâncimile de 400-600 m. În schimb compoziţia faunei marine bentonice se schimbă radical la o adâncime de circa 3800 m.
Problema fundamentală care se pune este cu ce se hrănesc organismele din zona abisală, ştiut fiind faptul că toate animalele în ultima instanţă există pe seama substanţei organice produse de către plante? Or se ştie că algele macrofite sau algele microscopice pelagice populează numai zona eufotică (zona trofogenă). Până nu demult se credea că hrana organismelor abisale era asigurată de acea “ploaie de cadavre” care cade pe fund din păturile superioare ale apei. Cu toate că organismele moarte se scufundă, viteza de scufundare este extrem de mică, iar descompunerea cadavrelor de către bacterii începe îndată după moartea lor. Asta înseamnă că toate substanţele organice sunt degradate încă până la adâncimea de 1000 m şi nu ajung pe fundul mărilor adânci. În felul acesta afluxul de substanţe nutritive în adâncuri trebuie să se facă pe altă cale.
Una dintre posibilele explicaţii ar fi migraţiile verticale caracteristice multor organisme marine. Peştii, crustaceele şi ctenoforele seara urcă de la adâncimi de cca. 600 m la suprafaţa mării, se hrănesc în aceste pături bogate în hrană, iar spre dimineaţă din nou coboară în adânc. Acestea duc cu sine în adâncime substanţe organice în tractusul digestiv şi acolo elimină resturile nedigerate. Aceste excreţii au încă o valoare nutritivă destul de ridicată şi servesc drept hrană pentru vieţuitoarele din adâncuri. Migraţiile verticale ale animalelor se realizează între diferite nivele batimetrice, astfel că se realizează o “scară de migraţii”, pe treptele căreia hrana ajunge la adâncimi mari. Trebuie remarcat, că cocoloaşele de excremente nedigerate se scufundă cu o viteză mult mai mare decât resturile semidescompuse ale animalelor.
Altă explicaţie ar fi că în apa marină sunt prezente în permanenţă în stare dizolvată diverse substanţe organice ca glucide şi aminoacizi, rezultate în urma activităţii vitale a organismelor – digestie şi excreţie, dar şi în timpul reacţiilor bacteriene. Aceste substanţe dizolvate pot fi adsorbite de particulele moarte şi împreună cu acestea pătrund în adâncuri. În afară de aceasta, substanţele dizolvate se acumulează pe cochiliile unicelularelor, care pot servi în calitate de hrană pentru animalele abisale.
Bacteriile, pe lângă hrana adusă de sus, se hrănesc cu cadavrele reprezentanţilor meio- şi macrofaunei, transferându-le parţial în formă solvită. În compoziţia meio- şi microfaunei intră organisme capabile să perceapă substanţele organice dizolvate prin toată suprafaţa corpului, deşi se hrănesc în principal cu materie organică vie sau moartă.
În funcţie de condiţiile trofice se formează şi comunitatea propriu-zisă a fundului, ceea ce se vede clar din comparaţia cu comunităţile din orizonturile superioare ale sistemului profundal. La adâncimi de 200-400 m apa este încă destul de bogată în hrană, de aceea comunităţile bentonice de aici sunt formate mai ales din animale suspensivore, care prind hrana în masa apei (spongieri, diferite celenterate şi crini de mare). Câmpiile abisale de la adâncimea de 4000-5000 m sunt populate în principal de forme care trăiesc în sediment sau la suprafaţa acestuia şi care se hrănesc cu detritus şi alte animale (viermi din diferite grupuri, picnogonidul Colossendeis colossea, moluşte şi mai ales holoturii). Sestonofagii sunt extrem de rari aici. Totuşi, unele actinii pot captura cu tentaculele lor pe unii reprezentanţi ai meiofaunei de pe suprafaţa fundului.
Adaptările organismelor la viaţa la adâncimi mari, ca de exemplu viteza de creştere, norma de consum a hranei şi succesiunea de generaţii nu sunt cunoscute pe deplin la ora actuală. În acelaşi timp, sunt cunoscute deja multe adaptări morfologice şi caracteristici ale comportamentului care le permite vieţuirea la adâncimi mari. La reprezentanţii unui gen de moluşte bivalve care se găsesc la adâncimi diferite, la formele abisale intestinul este mai lung decât la speciile răspândite în apele puţin adânci. Prin aceasta se realizează o utilizare mult mai eficientă a hranei, care se găseşte aici în cantităţi mai mici. Alte adaptări sunt legate de modul de procurare a hranei, de recunoaşterea reciprocă a indivizilor sau de înmulţire. Deoarece la adâncimi mari resursele nutritive sunt limitate, multe animale de aici prezintă organe speciale care le uşurează procurarea hranei. Astfel, la diferite copepode abisale şi crevete aparatul filtrator este hipertrofiat. Pentru acestea este extrem de important să prindă particulele alimentare de orice dimensiune şi să reuşească să le înghită, în timp ce speciile înrudite din sistemul litoral sunt adesea specializate pentru consumul unor particule alimentare de anumite dimensiuni.
Adaptări curioase pentru prinderea prăzii găsim la peştii abisali. Eurypharynx pelecanoides este un peşte cu corpul flexibil, cu coada alungită şi fălcile mari care se pot deschide larg; poate prinde animale de aceeaşi mărime ca el sau chiar mai mari. O pradă foarte mare poate înghiţi şi Chiasmodon niger, stomacul căruia se poate dilata puternic. Acest peşte are o articulaţie cartilaginoasă mobilă între craniu şi coloana vertebrală. Aruncându-se asupra prăzii acest peşte dă capul pe spate, în acelaşi timp ducând maxilarul în jos, astfel încât gura se deschide foarte larg, asigurând înhăţarea sigură a prăzii. De obicei, peştii abisali au dinţi lungi şi ascuţiţi, pentru prinderea şi reţinerea prăzii, aşa cum întâlnim la peştele-viperă (Chauliodus sloanei). O adaptare cu totul diferită găsim la speciile genului Malacosteus. La aceşti peşti lipseşte legătura pieloasă a jumătăţilor maxilarului inferior, adică lipseşte fundul cavităţii bucale. La deschiderea gurii maxilarul inferior este aruncat brusc înainte şi apucă prada. La o mişcare atât de rapidă pielea întinsă între jumătăţile maxilarului inferior ar opune o rezistenţă la propulsia prin apă.
Unii peşti abisali capturează prada cu ajutorul primei radii modificate a înotătoarei dorsale. Această radie, atârnând înaintea ochilor sau de asupra gurii poate fi puternic alungită şi ramificată în vârf sau având formă de pensulă. La alte specii de peşti-undiţari (Linophryne arborifera, Borophryne apogon, Melanocetus johnsoni) acesta poartă un organ luminescent. Mişcările acestei “undiţe” sau lumina emanată de felinarul ei atrage animalele mărunte. În întuneric ele nu observă prezenţa peştelui luând filamentul, pensula sau felinarul drept ceva comestibil. Dar, înainte de a realiza acest lucru, ele însele nimeresc în gura colţoasă a prădătorului.
Formarea unor ochi telescopici la unii peşti (Argyropelecus affinis, Winteria telescopa, Gigantura, Opistoproctus), crustacee (amfipodul Cystosoma neptuni) şi cefalopode (Sandalops melancholicus) din adâncurile marine este determinată, probabil, de faptul că în condiţiile unei iluminări foarte slabe sau chiar a întunericului complet aici la multe animale se găsesc organe luminescente. Astfel de ochi sunt adaptaţi în principal pentru distingerea luminii sau a recunoaşterii mişcării, deoarece culorile sunt atenuate. La alte crustacee şi peşti, dimpotrivă, ochii sunt foarte mici şi slabi (Bathymicrops), sau chiar dispar cu totul (Ipnops); la astfel de forme în schimb este foarte dezvoltat simţul tactil. La crustacee, ca de exemplu la creveta abisală Sergestes corniculum, organele tactile şi perişorii senzitivi sunt dispuşi pe picioruşe şi antenele lungi. Ele servesc pentru perceperea unor mişcări slabe ale apei, prevenind despre apariţia duşmanilor sau indicând apropierea particulelor alimentare. La peşti organele tactile sunt situate pe mustăcioare ramificate, dar şi pe radiile alungite ale înotătoarelor (dorsale, ventrale sau caudale). Exemplu poate servi Bathypterois bigelowii ale cărui radii extrem de alungite servesc pentru pipăirea fundului marin în căutarea hranei.
Ca urmare a sărăciei bazei nutritive densitatea populaţiei bentonice abisale este extrem de mică. La speciile de peşti Edriolychus schmidti şi Ceratias holboelli aceasta duce la apariţia unui dimorfism sexual caracteristic – în timp ce femelele au aspect normal, masculii sunt pigmei şi devin paraziţi ai femelelor. Încă de când sunt alevini ei se agaţă cu dinţii de femelă iar apoi concresc cu ea atât de intim încât chiar şi sistemele lor circulatoare se contopesc. Avantajele acestui parazitism conjugal sunt evidente – dispare nevoia de a căuta partenerul pentru reproducere, asigurând astfel succesul reproducerii.
Un grup aparte de adaptări la viaţa în adâncuri îl reprezintă organele bioluminescente, care servesc pentru recunoaşterea sexelor şi indivizilor din aceeaşi specie, pentru capturarea sau pentru îndepărtarea duşmanilor. Ele se dezvoltă din glande tegumentare mucoase şi reprezintă uneori formaţiuni complexe, asemănătoare ochilor. În urma reacţiilor chimice este emanată lumina; la unele specii la aceasta participă bacteriile simbionte, care trăiesc în celule speciale ale organelor luminoase.
Aşadar, condiţiile de mediu din zona abisală, lanţurile trofice din masa apei şi de pe substrat, cât şi adaptările în structura multor animale permite tragerea concluziei că în acest mediu factorul principal îl reprezintă hrana.
Resursele biologice ale mărilor şi oceanelor
Marea era considerată cândva drept o sursă inepuizabilă de alimente sau obiecte cu diferite utilizări.
În 1967 în toate apele s-au pescuit în total 60 milioane t de produse marine (peşti, moluşte, crustacee, alge, balene, foci etc.). În prezent creşterea anuală a pescuitului reprezintă în medie 8%, deşi în 1969 s-a observat o oarecare scădere. Din 1960 până în 1970 pescuitul total al produselor mării a crescut de la 40,2 milioane t la 70,5 milioane t. La sfârşitul anilor ‘80 în lume s-au obţinut 85 milioane t de diferite produse marine. Din această cantitate peştele reprezenta peste 70 milioane t. Estimările biologilor arată că, pentru a nu perturba echilibrul biologic, în Oceanul Planetar în general se poate pescui anual nu mai mult de 100 milioane t de peşte. În multe zone ale lumii deja există semne ale suprapescuitului. Astfel, în Oceanul Atlantic capturile de produse ale mării au scăzut din 1980 până în 1982 de la 23,44 până la 22,68 milioane t produse marine, iar peştele chiar mai mult.
Aproape 75% din pescuitul de peşte este dat de doar 21 de specii din cele aproape 22 de mii de specii de ihtiofaună (heringii, sardelele, hamsiile, codul, stavrizii, tonii, bonitele, scrumbiile, calcanii, cambulele, limbile de mare, barbunii, salmonidele, selacienii etc.).
Peştii reprezintă cea mai importantă sursă alimentară a mărilor şi oceanelor. Carnea lor are o valoare nutritivă ridicată şi reprezintă un aliment de bază pentru mulţi oameni de pe glob. Aproape 14% din necesarul mondial de proteine animale este asigurat prin exploatarea resurselor piscicole. Peştele marin acumulează mari cantităţi de iod şi brom extrem de necesare omului.
În pescuitul oceanic sunt angajate peste 1,2 milioane de nave, cu o capacitate totală de 12 milioane t şi cu toate că în prezent cele mai mari flote de pescuit aparţin Canadei, Statelor Unite ale Americii, Norvegiei şi Japoniei, ponderea ţărilor în curs de dezvoltare a crescut simţitor, de la 27% cât reprezenta în 1950, la aproape 50% în 1980. Din păcate, capacităţile superioare de pescuit nu sunt folosite întotdeauna în mod raţional ca să permită regenerarea stocurilor de peşte. Dacă înainte succesul unui pescuit depindea adesea de experienţa sau de “mirosul” căpitanului traulerului, acum bancurile de peşti sunt detectate de ultrason. Cu ajutorul pompelor puternice cu care sunt dotate majoritatea traulerelor, norvegienii şi islandezii au scos şi puietul de peşte, epuizând practic numai în câţiva ani rezervele de heringi din Atlanticul de Nord. La fel şi peruanii, care au reuşit să facă acelaşi lucru în zona coastelor de vest ale Americii de Sud.
În 1980 “fermele marine” au produs aproape 5 milioane t de peşte, Japonia situându-se pe primul loc cu o producţie de 845 mii t (îndeosebi somon, plătică şi crevete). De altfel, încă din 1970 cultivatorii japonezi au construit în micul golf Hikita un baraj-crescătorie, unde sunt date în exploatare 400 de cuşti submarine, care produc anual în jur de 2000 t de puiet de peşte. Sunt în studiu numeroase proiecte de dezvoltare a creşterii peştilor în largul mării, în “ferme plutitoare”.
Făina de peşte se foloseşte pentru hrănirea animalelor domestice. Ponderea acesteia în cadrul industriei pescuitului a crescut vertiginos de la 16% în 1958 la 45% în 1980.
Din peştii carnivori din Marea Neagră au fost extrase enzime care hidrolizează celuloza, folosite cu succes în industria hârtiei şi celulozei. În diferite specii de peşti au fost identificate concentraţii foarte mari de catepsine, substanţe enzimatice întrebuinţate în industria pielăriei.
Anual în apele neritice se pescuiesc cam 200 mii t de rechini, alte aproximativ 100 mii t capturându-se în largul oceanelor sau odată cu alţi peşti. Se foloseşte carnea, pielea şi grăsimea din ficat, care conţine de câteva de zeci de ori mai multă vitamină A decât ficatul de batogul. O cerere mare pe piaţă o are supa din înotătoarele de rechin. Astfel numai în Japonia anual se usucă cca. 150 mii t de înotătoare de rechin. O căutare mare au şi dinţii rechinilor. Pentru o legătură de dinţi de rechin alb amatorii de suveniruri plătesc câte 2500 USD. Numai un singur dinte de rechin alb înrămat în argint costă 1000, iar unul în aur 5000 USD.
Dintre celelalte produse extrase din mare, pe primul loc se situează moluştele (până la 60%), urmate de crustacee (25%), algele (14%) şi alte animale (1%).
Moluştele sunt cele mai larg utilizate în hrană de către om. Carnea scoicilor are calităţi deosebite, mai ales prin conţinutul ei în vitamine (mai ales vitaminele B şi C). Stridiile (Ostrea şi Crassostrea virginica) sunt cele mai apreciate moluşte atât în stare crudă sau fiartă. Acestea reprezintă aproximativ 45% din totalul moluştelor capturate. În unele regiuni ale lumii (S.U.A., Franţa, Olanda, Italia, Danemarca, Japonia, Australia, Filipine, Brazilia, Chile, Peru) stridiile formează obiectul unor largi crescătorii, în aşa-numitele “parcuri” de stridii. Carnea lor este bogată în glicogen, putând ajunge până la 9% din greutatea vie. Conţin, de asemenea, Cu, Mn, Zn şi Fe.
Midiile (Mytilus edulis, Mytilus galloprovincialis) sunt folosite în multe regiuni ale lumii ca aliment (18% din cantitatea de moluşte). Procentul de carne consumabilă este mult mai mare (46%). Se pot colecta aproximativ 1000 kg la 100 m2 apă.
Specii ale genului Pecten dau 9% din cantitatea de moluşte capturate. În S.U.A. se produc anual peste 10 milioane kg de Pecten.
Alte bivalve consumate în diverse regiuni sunt Cardium, Pinctada, Tridacna, Hippopus. În Filipine se cultivă specia Placuna placenta. Carnea este mâncată, iar valvele sfărâmate se amestecă cu mortarul pentru clădirea caselor.
Din speciile de bivalve cu cochilia sidefată se confecţionează nasturi, plăsele de cuţite, incrustaţii de sidef la diferite obiecte lucrate artistic. Foarte preţuite sunt perlele produse de scoica de perle de mare Pinctada margaritifera.
Gasteropodele (Patella, Littorina, Buccinum) sunt folosite ca hrană mai ales în Filipine şi Japonia. Multe din ele sunt utilizate la confecţionarea nasturilor de sidef sau ca obiecte de podoabă (Trochus, Haliotis). Multe cochilii, prin frumuseţea lor, servesc ca obiecte de decor şi de podoabă. Unele specii de Conus sunt plătite de colecţionari cu sume fantastice. La unele popoare cochiliile de Cypraea moneta au servit până relativ nu demult drept monedă. Fenicienii, grecii şi romanii extrăgeau din glanda hipobranhială a speciilor Murex şi Purpura un pigment, purpura, cu care colorau stofele.
Cefalopodele sunt folosite în alimentaţie atât direct cât şi sub formă de conserve. Dintre cefalopodele capturate 80% reprezintă calmarii (Loligo vulgaris) şi câte 10% sepiile (Sepia officinalis, Sepiola rondeleti) şi caracatiţele (Octopus vulgaris). Au proteine foarte valoroase. Din Sepia officinalis se extrage cerneala, folosită la fabricarea adevăratului tuş de China. Cochiliile de sepii – sepioanele – sunt folosite ca adaos de calcar pentru păsările de colivie şi cele de curte.
Dintre crustacee cu interes economic pe primul loc se află crevetele (Penaeus, Pandalus, Palaemon etc.), fiind pescuite anual peste 1000 t. Homarii (Homarus gammarus, H. americanus), langustele (Palinurus vulgaris) sunt animale de talie mare şi pot ajunge până la 10-15 kg, fiind foarte gustoase şi cu o mare valoare nutritivă. Crabii dau circa 400 t pe an, dintre care se utilizează Callinectes sapidus, Cancer, Carcinus. Printre crustacee se numără şi binecunoscutul krill. Aceşti răcuşori planctonici, care formează aglomerări considerabile în Antarctica, este hrana de bază a balenelor, focilor şi numeroaselor păsări. Cantitatea de krill consumată în timpul unui sezon numai de către vertebrate se măsoară în sute de milioane de tone.
O importanţă relativ mare în pescuit o au echinodermele, aproximativ 40 mii t. Cea mai mare parte revine aricilor de mare (în jur de 60%), de la care sunt consumate icrele (Arbacia, Strongylocentrotus lividus, Echinus esculentus, Echinarachinus), pe locul doi se află castraveţii de mare, mai ales holoturia cunoscută din Extremul Orient sub numele de “trepang” (Stichopus japonicus, Cucumaria). Se pescuiesc şi cantităţi mari de stele de mare din care se fabrică îngrăşăminte.
Spongierii cornoşi cu scheletul moale, format numai din fibre de spongină (Euspongia officinalis şi Hippospongia equina), se utilizează ca burete de baie sau pentru ştersul tablei. Se exploatează intens în Golful Mexic, insulele Bahamas, în Mediterana Orientală, Marea Roşie. Scheletul unor spongieri silicioşi este folosit ca ornament şi podoabă şi uneori ca simbol, în special de japonezi. Aşa este “coşuleţul Venerei” (Eupectella aspergillum).
Mult căutat este mărgeanul roşu (Corallium rubrum) din care se confecţionează mărgele şi alte obiecte de podoabă. De asemenea, mărgeanul negru (Euplexaura antipathes), răspândit în Oceanul Indian de vest şi Marea Roşie, este prelucrat în obiecte de podoabă. Unele meduze ca Rhopilema sunt mâncate în China şi Japonia. Politoxina extrasă dintr-un celenterat marin este o substanţă ce va putea fi utilizată cu efect terapeutic la tratarea maladiilor cardiovasculare.
În Oceanul Pacific partea epitocă a polichetului Eunice viridis, cunoscut sub numele de “palolo”, este consumată de către băştinaşi.
Tunicatele (Cynthia) sunt folosite local în Asia, în special pentru conţinutul lor bogat în vanadiu.
Un interes alimentar ridicat prezintă broaştele ţestoase marine şi ouăle lor. Mamiferele marine prezintă o mare valoare economică. Balenele cu fanoane sunt vânate intens în regiunea antarctică pentru grăsime, carne, piele, oase etc. Grăsimea şi carnea balenelor constituie materii prime pentru fabricarea margarinei, rujului de buze. a unor alimente pentru păsări. Spermanţetul de caşalot este foarte căutat pentru industria cosmetică. Intestinele lor pot conţine ambra, un produs foarte apreciat în parfumerie. Grăsimea lor serveşte la unui ulei de ars, la fabricarea de margarină etc. S-a calculat că numai în prima jumătate a secolului trecut flotilele de baleniere au ucis doar în apele Antarcticii aproximativ 1 milion de exemplare! Delfinii sunt furnizori de grăsime şi uleiuri fine pentru gresarea ceasurilor şi altor instrumente fine. Focile se vânează pentru blana lor, mai ales puii de 7 săptămâni, care au o blăniţă albă imaculată, cunoscută în comerţ sub numele de “whitecoat”. Numai flota vânătorilor de la Terra Nova aducea până la 500.000 de blăniţe anual. Eschimoşii obţin tot ce le trebuie din foci: grăsime, carne, untură, haine, nervi şi tendoane pentru cusut etc.
Algele marine. Astăzi sunt recoltate în cantităţi ce depăşesc 3 milioane t. Multe specii de alge sunt întrebuinţate direct în alimentaţia omului mai ales în ţările asiatice (Japonia, China, Indonezia, Filipine şi Oceania). În Japonia consumul algelor reprezintă 3% din consumul total al orezului. Cea mai mare importanţă o are o specie japoneză de Laminaria (“varza de mare”); se folosesc, de asemenea, specii de Undaria, Gloilopeltis, Rhodimenia, Porphyra, Ulva, Enteromorpha şi altele. Algele marine au o valoare energetică foarte mare, sunt bogate în proteine (3-6%), stimulează apetitul, aprovizionează organismul cu săruri, vitamine (A, B1, B2, B12, C, D şi E) şi microelemente necesare (iod, fosfor, mangan, cupru, fier). În special Enteromorpha este bogată în vitamina C, care poate conţine până la 230 mg% ţesut proaspăt. De aceea algele pot deveni o soluţie a problemei alimentaţiei pentru populaţia care suferă de foame.
În ţările europene destinaţia de bază a algelor este ca adaos furajer sau concentrate pentru unele animale domestice (oi, cai, porci, păsări), care digeră destul de bine algele. În unele ţări cu iarbă puţină, cum ar fi insulele nordice şi Norvegia, din diferite alge se obţine o făina care se adăugă în hrana animalelor în proporţie de 10-15%. În multe părţi din zonele nordice ale Europei şi Americii algele uscate şi măcinate se folosesc ca fertilizanţi şi îngrăşământ pentru terenurile calcaroase. Pe lângă conţinutul ridicat de P, K şi N, ele contribuie la îmbunătăţirea calităţii şi texturii solului (permit o hidratare şi afânare mai bună).
Foarte larg sunt utilizate macrofitele şi produsele prelucrării lor în diferite ramuri ale industriei. În industria alimentară o utilizare largă o au produsele prelucrării algelor marine – agarul, alginaţii, caragheninul şi agaroidul. Algele au găsit utilizare în parfumerie, pentru fabricarea coloranţilor, din ele se obţine materie primă pentru fabricarea materialelor pentru căptuşire, de peliculă de ambalaj, pentru prepararea unor unguenţi extrafini, reagenţi care preîntâmpină depunerea pietrei şi în multe alte domenii. În industria textilă se duc cercetări intense pentru întărirea şi “înnobilarea” fibrelor de alge.
Algele au şi o puternică acţiune antibiotică. Din unele alge verzi s-au extras unele antibiotice. Din alge uscate şi incinerate se extrag iodul, bromul, potasiul.
În ultimele decenii algele sunt utilizate ca surse de alginaţi (săruri ale acidului alginic), substanţe coloidale cu numeroase proprietăţi utile. Acidul alginic se extrage din Laminaria, Fucus, Ascophyllum, Macrocystis, Nedocystis şi se foloseşte în industria maselor plastice, cea textilă (dă o rezistenţă mai mare firelor de lână şi altor fibre sintetice, este utilizat ca mordant în colorarea fibrelor sau ca substanţă de apretare), în cosmetică şi farmacie pentru prepararea unor paste fine (este un stabilizator al emulsiilor), în cofetărie (ca emulsionant pentru creme şi îngheţate), în industria conservelor şi celulozei etc.
Agar-agarul se obţine mai ales din algele roşii ca Gelidium, Chondrus, Pterocladia, Phyllophora, Euchema, Gracillaria. Agarul este utilizat în microbiologie ca mediu de cultură, în industria alimentară ca stabilizator al emulsiilor (jeleuri), cea farmaceutică (laxative), textilă, cosmetică, în stomatologie, în fotografie etc.
Este posibilă utilizarea algelor pentru nevoile energeticii, prin transformarea lor în gaz metan. Un interes mare de exploatare prezintă şi algele microscopice. Cele mai potrivite pentru cultivare sunt algele verzi unicelulare. Aceste alge sunt foarte bogate în glucide (până la 35%), substanţe azotoase (până la 45%) şi grăsimi (până la 10%).
Algele sunt cultivate pe scară largă în Japonia şi Filipine, unde se obţine peste 1 milion t pe an. Algele pot da până la 150 t/ha de masă verde.
Cercetările ştiinţifice tot mai intense din ultimul deceniu au avut drept scop cunoaşterea situaţiei rezervelor şi cantităţilor exploatabile, a condiţiilor de mediu şi influenţa lor asupra vieţii marine, urmărindu-se în acelaşi timp perfecţionarea mijloacelor tehnice de identificare, capturare, prelucrare şi depozitare a producţiei marine, pentru realizarea unui pescuit raţional şi eficient în Oceanul Planetar. În acest sens se preconizează să fie protejate rezervele în zonele de pescuit tradiţionale situate cu precădere pe platformele continentale, să se extindă zonele de pescuit din Oceanul Indian şi din Pacificul de Sud – insuficient exploatate – să se treacă la pescuitul animalelor marine încă nefolosite din larg şi din zonele de adâncime şi mai cu seamă să se dea o dezvoltare tot mai intensă mariculturii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu