CURS 7+8 BIOLOGIE MARINA

Nectonul
Nectonul (de la grecescul “nektos” – înotător) este reprezentat de către organismele care înoată activ, fiind capabile să înfrunte curenţii oceanici şi să realizeze deplasări pe distanţe mari. Marea majoritate a organismelor nectonice sunt de talie mare, printre acestea numărându-se cele mai mari şi cele mai rapide organisme marine.

Compoziţia nectonului
Cele mai caracteristice forme nectonice sunt peştii osoşi şi cei cartilaginoşi, la care se mai adaugă mamiferele, reptilele şi păsările marine. Dintre nevertebrate singurele care pot fi considerate ca aparţinând nectonului sunt unele moluşte cefalopode, ca de exemplu calmarii şi sepiile.
În cadrul nectonului putem distinge anumite grupuri de peşti. Peştii care îşi petrec întreaga viaţă în zona epipelagică poartă numele de holoepipelagici. Aici includem anumite specii de rechini ca, de exemplu, rechinul albastru (Prionace glauca), rechinul-vulpe (Alopias vulpinus), majoritatea peştilor zburători, speciile de ton (Thunnus spp.), peştele-spadă, peştele-lună (Mola mola) etc. Aceşti peşti au, de regulă, icre şi larve epipelagice şi sunt cei mai răspândiţi în apele de suprafaţă din zonele tropicale şi subtropicale.
Peştii care îşi petrec doar o parte din ciclul lor de viaţă în epipelagial sunt denumiţi meroepipelagici. Acest grup este mai diversificat şi cuprinde acei peşti care ca adulţi trăiesc în zona epipelagică dar se reproduc în apele din apropierea coastelor (heringul Clupea harengus, rechinul-balenă Rhincodon typus) sau chiar în apele continentale (somonul). Alţi peşti pătrund în epipelagial noaptea când unii peşti din apele adânci, ca de pildă peştele lanternă (Myctophum), migrează în apele de suprafaţă pentru a se hrăni.
Dintre mamiferele marine nectonice fac parte delfinii şi balenele (ordinul Cetacea) şi focile, morsele, urşii şi leii de mare (ordinul Pinnipedia). Alte mamifere bine adaptate la mediul marin, dar care se întâlnesc mai ales în apele din apropierea coastelor, sunt dugongul Dugong dugong şi lamantinul Trichechus manatus (ordinul Sirenia) şi vidra de mare Enhydra lutris (ordinul Carnivora).
Reptilele nectonice sunt reprezentate aproape exclusiv de broaştele ţestoase marine (broasca ţestoasă verde Chelonia mydas, cauanul Eretmochelys imbricata şi careta Caretta caretta) şi de şerpi (familia Hidrophiidae, Hydrurus platurus). În apele costiere dintre reptilele marine se mai întâlnesc iguana de Galapagos (Amblirhynchus cristatus) şi crocodilul de apă sărată australian (Crocodylus porosus). Pentru depunerea pontei broaştele ţestoase marine sunt nevoite să iasă pe mal.
Dintre păsări cu adevărat nectonici pot fi consideraţi doar pinguinii (pinguinul tropical Spheniscus mendiculus, pinguinul comun Pygoscelis adeliae, pinguinul imperial Aptenodytes forsteri, pinguinul regal Aptenodytes patagonica etc.). Într-o oarecare măsură aici putem încadra şi unele păsări marine (ca de ex. cormoranii) care se pot scufunda până la 100 m pentru a se hrăni şi care, prin urmare, îşi petrec o bună parte a timpului ca înotători activi.
Un pui nou-născut de balenă sau de delfin este atât de mare şi de sine-stătător, încât poate fi considerat ca aparţinând nectonului. Acest lucru este valabil şi pentru puietul rechinilor vivipari.

Adaptările nectonului
Adaptările pe care le prezintă nectonul sunt în strânsă legătură cu factorii de mediu. În primul rând masa de apă prezintă o profundă “tri-dimensionalitate”. Apoi, aici nu există nici un substrat solid, astfel încât animalele de aici sunt suspendate în permanenţă într-un mediu transparent, fără nici un loc unde acestea s-ar putea ascunde de potenţialii prădători. Lipsa vreunui reper într-un mediu cvasi-omogen face dificilă orientarea în cazul deplasării pe orizontală dintr-un loc în altul. Toate acestea au facilitat evoluţia adaptărilor pentru o extraordinară mobilitate. La rândul ei, această mobilitate crescută şi abilitatea de a parcurge mari distanţe a condus la dezvoltarea sistemului nervos şi a organelor de simţ, lucru necesar pentru orientare, procurarea hranei şi evitarea prădătorilor.
Suspendarea continuă a corpului dens al animalelor nectonice într-o apă mai puţin densă a dus la dezvoltarea progresivă a diferitor adaptări pentru flotaţie. Deoarece protoplasma celulară este în general ceva mai densă decât apa marină, pentru a menţine o flotabilitate neutră animalele nectonice trebuie să posede părţi ale corpului mai puţin dense. Cei mai mulţi peşti au vezica înotătoare. Mulţi dintre aceştia pot regla volumul vezicii înotătoare şi în felul acesta îşi pot regla flotabilitatea. Se cunosc peşti fizostomi, la care vezica înotătoare comunică cu esofagul, şi peşti fizoclişti, la care vezica nu comunică cu tubul digestiv. Acelaşi rol în menţinerea unei flotabilităţi neutre îl joacă plămânii animalelor nectonice care respiră aer.
La peştii care nu prezintă vezica înotătoare flotabilitatea este menţinută pe baza depunerilor lipidice din corp. Astfel la rechinii pelagici flotabilitatea este crescută datorită depunerii în ficatul mult mărit a unor substanţe uleioase. La mamiferele marine, grăsimea depusă sub epidermă, pe lângă faptul de a menţine flotabilitatea, serveşte la izolarea termică.
În afară de mijloace statice de menţinere a flotabilităţii unele animale nectonice prezintă mecanisme hidrodinamice pentru producerea unei flotabilităţi suplimentare în timpul deplasării. Dintre cele mai comune sunt cele de producere a unor suprafeţe portante în partea anterioară, reprezentate în mod obişnuit de înotătoarele pectorale şi prezenţa cozii heterocerce. În linii generale, peştii mai primitivi prezintă adaptări hidrodinamice de portanţă, în timp ce peştii mai evoluaţi au dezvoltat mijloace statice sau pasive de obţinere a flotabilităţii neutre (consum mai mic de energie).
Un alt grup de adaptări se referă la deplasarea animalelor printr-un mediu dens cum este apa marină. Aceste adaptări pot fi împărţite în două grupuri: cele necesare pentru crearea forţei de propulsie şi cele care reduc rezistenţa corpului la trecerea prin apă.
Cel mai comun mijloc de propulsie este prin mişcări ondulatorii ale corpului sau ale înotătoarelor. Peştii buni înotători au înotătoarea caudală în formă de semilună iar pedunculul caudal este subţiat. Un tip special de propulsie este cel prin “reacţie” întâlnit la cefalopode.
Pentru reducerea forţei de frecare care apare la deplasarea prin apă animalele nectonice au corpul fusiform, de torpilă. Suprafaţa corpului este netedă, uneori lipsită de solzi.
Ca adaptare contra prădătorilor la necton găsim culoarea criptică şi modificarea formei corpului. Majoritatea formelor nectonice au spatele de culoare albastru închis sau verde în timp ce partea ventrală este mai deschisă la culoare, argintie. De asemenea, pentru prevenirea formării unei umbre pe partea ventrală a corpului, la multe organisme din necton corpul prezintă o carenă ventrală (fig. 23). Majoritatea animalelor nectonice au dimensiuni mari, ceea ce limitează numărul potenţialilor prădători.
Ca urmare a modului de viaţă activ animalele nectonice au organele de simţ bine dezvoltate. La peşti este prezentă linia laterală cu care percep variaţii ale presiunii apei. Rechinii posedă organe de simţ speciale numite veziculele lui Lorenzini, care sunt sensibile la variaţiile câmpului electric din apă şi pot reacţiona la schimbări de o sutime de microvolt. Ochii organismelor nectonice sunt bine dezvoltaţi şi adesea complecşi. Printre mamiferele marine organul auzului a generat numărul cel mai mare de adaptări speciale. Producerea şi recepţionarea sunetelor a atins stadiul cel mai dezvoltat la animalele care utilizează ecolocaţia pentru orientarea lor şi pentru capturarea prăzii.

Repartiţia nectonului
La fel ca şi planctonul, nectonul poate fi subîmpărţit în mai multe grupe. Animalele nectonice care sunt răspândite în zona epipelagică din largul oceanelor se numeşte necton oceanic, iar cele din apele neritice necton neritic. Un grup aparte îl formează nectonul din pelagialul profund – necton batipelagic, abisopelagic şi respectiv hadopelagic (vezi cap. “Viaţa în adâncurile marine”).
Epipelagialul oceanic cuprinde peştii cei mai bine adaptaţi la viaţa pelagică. Aceştia au corpul fuziform şi organe de înot bine dezvoltate. Aici trăiesc şi formează cârduri imense, care apoi se îndreaptă spre apele neritice, sardelele, scrumbia albastră, pălămida (Sarda sarda), stavridul (Trachurus mediterraneus), heringii, baracuda mare sau becuna (Sphyraena barracuda) etc.
Nectonul neritic, deşi este sărac în ceea ce priveşte numărul de specii, este bine reprezentat din punct de vedere cantitativ. De aceea mările epicontinentale constituie zonele cele mai căutate pentru pescuit, reprezentând aproape 90% din pescuitul mondial. Dintre cele mai productive mări fac parte Marea Nordului, Marea Baltică, dar şi alte regiuni ale şelfului european unde se pescuieşte heringul (Clupea harengus), sardelele (Sardina pilchardus), hamsiile (Engraulis spp.), codul (Gadus morrhua, G. callarias, G. merlangus), stavridul (Trachurus mediterraneus), scrumbia albastră (specii ale genului Sarda), macrou (Scomber scombrus) etc.
În apele litorale ale Australiei se întâlnesc rechini uriaşi, iar în cele ale Americii selacianul gigant Manta birostris.

Migraţiile nectonului
Având posibilităţi proprii de deplasare animalele nectonice pot să înoate pentru a-şi procura hrana, fiind în acelaşi timp capabile să efectueze migraţii sezoniere de mii de kilometri în cuprinsul oceanului. De regulă, formele nectonice migrează din zonele de hrănire situate în apele mai reci spre zonele de reproducere din apele neritice mai calde. De exemplu, delfinii şi balenele parcurg distanţe foarte mari, mai ales pentru hrănire.
Mulţi peşti marini duc o viaţă gregară, formând cârduri sau bancuri. Acestea, în unele cazuri, se constituie numai în preajma perioadei de începere a migraţiei şi se destramă după terminarea acesteia.
În ceea ce priveşte sensul de deplasare deosebim migraţii orizontale, când acestea se desfăşoară în plan paralel cu suprafaţa apei, şi migraţii verticale, când acestea se fac de la suprafaţă spre adâncul bazinului şi invers. Atunci când peştii în deplasarea lor înoată contra curentului de apă, migraţia este de tip anadrom, iar când migraţia urmează sensul de curgere a curentului este de tip catadrom. Migraţiile lor pot fi urmărite cu ajutorul marcajelor.
Cele mai spectaculoase migraţii le efectuează somonii. Astfel somonul atlantic (Salmo salar) migrează pentru reproducere în râurile şi fluviile Europei occidentale şi în cele din estul Americii de Nord. Somonii din nordul Oceanului Pacific (Oncorhynchus keta şi Oncorhinchus gorbuscha) migrează în apele interioare ale Asiei răsăritene şi în cele apusene ale Americii de Nord. Anghila argintie (Anguilla anguilla) din râurile Europei Occidentale traversează Oceanul Atlantic pentru a se reproduce în Marea Sargasselor la o adâncime de circa 1000 m. Heringul (Clupea harengus) din partea de sud a Mării Norvegiei migrează pentru hrănire până la ţărmurile Islandei şi insulelor Spitzbergen.
Migraţii mult mai lungi efectuează multe specii de ton, ce pot traversa oceanele. Tonul albastru (Thunnus thynnus) marcat în apropierea insulei Guadelupa (Mexic) a fost capturat la coastele Japoniei, la o distanţă de 5800 de mile marine. Înotul rapid şi îndelungat este o altă caracteristică a multor peşti din largul oceanului. Tonul poate parcurge zilnic în medie 80 mile marine, iar bonito (genurile Katsuwonus, Sarda) chiar 200. Printre cei mai rapizi înotători se numără fără echivoc cefalopodele decapode. Migraţiile lor sunt încă puţin studiate, deoarece reprezentanţii mari ai acestor moluşte nu pot fi capturaţi cu ajutorul plaselor. Cei mai mari dintre aceştia sunt calmarii gigantici (genul Architeuthis). S-au găsit exemplare a căror lungime împreună cu tentaculele măsura 17 m. Este adevărat că până acum aceştia au fost calmari mari aruncaţi la mal sau care au ieşit la suprafaţă. Studiind stomacurile caşaloţilor s-au găsit ventuze de calmari cu diametrul de până la 25 cm şi ochi cu diametrul de 40 cm! Acest fapt permite să presupunem că unii calmari gigantici pot atinge dimensiuni şi mai mari. Până în prezent nu se cunoaşte cu ce se hrănesc.
Hamsia sud-americană (Engraulis ringens) s-a adaptat la hrănirea cu fitoplancton, trecând apa prin gura deschisă şi branhii şi reţinând algele mărunte. Tot planctonofagă este scrumbia. Prădătorii de vârf – peştii răpitori – batogul, bibanul de mare, tonul – au o mare însemnătate economică. Tot acestei verigi aparţin cefalopodele, păsările marine şi odontocetele.


Neustonul şi pleustonul
Stratul superficial al apei, cu o grosime de numai câţiva centimetri, este populat de o lume aparte de organisme vii. Grupările de organisme care îşi desfăşoară viaţa în contact nemijlocit cu pelicula de apă care separă mediul aerian de cel acvatic sunt pleustonul, care grupează organismele care plutesc la suprafaţa apei, şi neustonul, organisme care trăiesc nemijlocit sub luciul apei (hiponeuston). Pentru organismele pleustonice este caracteristic corpul în formă de plută, astfel că ele se ţin tot timpul la suprafaţa apei. Cel mai cunoscut exemplu este sifonoforul Physalia physalis (corabia portugheză). Acesta prezintă de-asupra apei, aidoma unei vele, un pneumatofor mare. Vântul poartă pe valuri şi pe Velella spirans şi plutele buretoase ale melcului Janthina janthina. În mările tropicale trăieşte o insectă epineustonică – căpuşa de apă (Halobates) care aleargă pe suprafaţa apei. Este singura insectă care a cucerit mediul marin. Toate formele pleustonice sunt prădătoare.
Pentru formele hiponeustonice veritabile este caracteristică culoarea corpului albastră sau roşie, care le serveşte pentru camuflare şi pentru protejarea contra radiaţiilor ultraviolete şi infraroşii. Din hiponeuston fac parte copepode din familia Pontellidae, creveta Parapeneus longipes şi izopodul Idotea metallica. În zonele subtropicale ale Atlanticului neustonul constă în proporţie de 94% din nevertebrate, predominant crustacee, jumătate dintre care aparţineau copepodelor şi o treime ostracodelor. Mult mai rare sunt larvele de crabi şi cladocere. Suprafaţa oceanului serveşte drept incubator pentru dezvoltarea multor specii de peşti.
Deoarece ziua fitoplanctonul evită stratul de apă de la suprafaţă, resursele de hrană în această perioadă a zilei sunt foarte reduse. În schimb, pelicula superficială a apei este populată de bacterii, cu care se hrănesc juvenilii de copepode şi unele specii de moluşte pteropode şi unele alte organisme vii. În zonele din apropierea coastelor un rol important în hrănirea organismelor neustonice îl au insectele moarte căzute în apă.
Odată cu lăsarea întunericului multe organisme planctonice se ridică la suprafaţă din păturile mai adânci. Moluştele heteropode, crustaceele izopodele şi hamsiile luminescente au ochii mari şi pot vâna cu uşurinţă în lumina crepusculară. Numai puţine specii, ca de exemplu izopodul Idotea metallica şi unele copepode ca Pontella atlantica rămân şi ziua nemijlocit sub suprafaţa mării. Ele alcătuiesc formele neustonice adevărate – euneustonul. Numeroase alte nevertebrate şi peşti vizitează acest mediu de viaţă numai noaptea, iar la răsăritul soarelui coboară din nou la adâncimi de peste 30 m. Migraţii nictemerale în direcţie opusă prezintă unii peşti neustonici în stadiile timpurii ale dezvoltării, de exemplu la peştii zburători (subordinul Exocoetoidei) şi la Macrorhamphosus scolopax; de asemenea seara coboară pteropodul Creseis acicula, care urcă la suprafaţă numai ziua.


Marea Sargasselor
Marea Sargasselor este situată in mijlocul Oceanului Atlantic, la est de Florida şi de Antilele mari. Ocupă o suprafaţă de circa 4,5 milioane km2 şi este mărginită spre nord de Golf-stream. Denumirea şi-a primit-o datorită dezvoltării abundente a algelor brune ale genului Sargassum, care formează aici adevărate hăţişuri. Această îngrămădire de alge brune se datorează existenţei unui curent ciclonal vast, curentul Floridei. În absenţa acestui curent algele s-ar împrăştia în apele reci ale oceanului şi ar pieri, deoarece speciile de Sargassum sunt plante de apă caldă.
Marea Sargasselor se caracterizează prin frecvente calme atmosferice. Temperatura apei la suprafaţă variază anual între 20-28°C, iar în profunzime se menţine relativ crescută până la 400 m (17°C), datorită schimbului de apă cauzat de evaporaţie. Salinitatea la suprafaţă este relativ crescută şi destul de constantă, de 37-38‰. Datorită transparenţei foarte mari a apei, lumina pătrunde relativ adânc. Omogenitatea mare a factorilor de mediu, precum şi lipsa unui suport pentru fixare, au determinat particularităţile biologice ale formaţiunii, un adevărat “pustiu biologic” (Antonescu, 1967).
Talul de Sargassum prezintă vezicule pline cu aer, care contribuie la menţinerea algei în stare de plutire. Deoarece pe măsura creşterii talului nu se formează suficiente vezicule, algele se scufundă lent. Speciile pelagice de Sargassum (S. natans, S. erystrix, S. fluitans) se înmulţesc numai vegetativ, deoarece nu posedă organe de reproducere.
Originea formaţiunii este în prezent subiect de discuţie. Unii consideră că algele de aici provin din algele bentonice gigantice care, desprinse de substrat s-au adaptat acestui mod de viaţă. Se atribuie şi o origine din forme de alge litorale (Phaeophyceae), care au aparţinut fostului continent Atlantida şi a dat naştere formelor actuale de Sargassum plutitor. Această formaţiune este atribuită acţiunii curentului Floridei, care smulge în permanenţă din zona Antilelor alge bentonice aparţinând speciilor Sargassum vulgare şi S. filipendula şi pe care le transportă în largul Mării Sargasselor. În sprijinul acestei concepţii vine şi faptul că aceste forme posedă conceptacule fertile. Aceasta ar arăta că desprinderea s-a făcut recent.
Talurile ramificate foliacee, ce plutesc liber la suprafaţa apei, reprezintă o formaţiune particulară din pelagialul oceanic, adăpostind lume vie cu totul aparte. Pe talurile de Sargassum trăiesc unele alge epifite ca Ceramium, Cocconeis, Monostroma sau animale fixate (hidrozoare, crustacee ciripede, briozoare) şi vagile (moluşte, polichete). Printre alge se ascunde o serie de animale cum sunt cladocerele, copepodele şi peştii, care, de obicei, au o culoare homocromă, brun-verzuie. Alte animale mimează perfect algele printre care trăiesc (căluţi de mare aparţinând genurilor Phyllopteryx şi Antennarius). În total aici au fost descrise 67 specii animale.

Bentosul marin

Bentosul reprezintă totalitatea organismelor a căror viaţă se desfăşoară la contactul dintre apă şi substrat sau chiar în acest substrat şi care nu sunt capabile să înoate un timp îndelungat în masa apei.
Spre deosebire de organismele planctonice, organismele bentonice nu au nevoie de micşorarea greutăţii lor, de aceea multe dintre acestea, mai ales acelea care trăiesc în apropierea ţărmului, se disting printr-o constituţie solidă.
Deosebirea dintre bentos şi pelagos nu este foarte netă, deoarece multe specii de organisme marine ca celenteratele, polichetele, moluştele, crustaceele şi echinodermele, deşi aparţin domeniului bental, prezintă stadii larvare pelagice. De asemenea, există o serie de specii bentice, în principal crustacee şi viermi, care pot urca pentru un timp oarecare în pelagial în timpul reproducerii sau pentru procurarea hranei - forme nectobentice (de ex. formele epitoce de polichete) sau tihopelagice - care în cursul zilei stau pe fund iar noaptea devin planctonice (crustaceele mizide). Unele sunt capabile să ducă un mod de viaţă atât bentic cât şi planctonic, formând planctobentosul sau bentoplanctonul. În plus cele două grupări de organisme, pelagosul şi bentosul, sunt legate prin raporturi multiple, condiţionate mai ales trofic.
Structura organismelor bentonice depinde într-o măsură mai mare de natura substratului pe care trăiesc, cât şi de iluminare, acţiunea valurilor etc. De aceea se pot observa diferenţe considerabile în structura formelor înrudite care trăiesc pe funduri moi sau pe pietre, în zona de spargere a valurilor sau la adâncimi mari, la lumină sau la întuneric.
Din punct de vedere trofic bentosul se împarte în bentos vegetal sau fitobentos, bentos animal sau zoobentos şi bentos bacterian sau bacteriobentos.
După zona în care se situează diferenţiem un bentos fital (bentos litoral sau neritic) şi un bentos afital (bentos profundal).
Bentosul fital reprezintă acea porţiune a fundului marin situată între limita permanent inundată şi adâncimea maximă care permite existenţa organismelor fotosintetizante. Aici sunt prezente plantele autotrofe şi cca. 99% dintre speciile de animale bentice marine. Aici se găsesc cele mai favorabile condiţii de viaţă: substrat foarte variat ca natură şi consistenţă (roci, pietre, nisip, mâl), hrană foarte abundentă provenind din planctonul neritic, din vegetaţia fixată, ori din aportul zonelor de uscat, o varietate de substanţe minerale şi condiţii termice favorabile existenţei celor mai diverse forme de viaţă vegetală sau animală. Există şi o serie de condiţii nefavorabile cum ar fi agitaţia puternică a apei, curenţii litorali ce pot antrena spre larg larvele pelagice, ce nu se mai pot metamorfoza, apoi variaţiile de salinitate şi de temperatură mai ample.
Bentosul afital este caracterizat prin absenţa luminii şi, prin urmare, a organismelor fotosintetizante, cât şi prin presiuni ridicate şi temperaturi joase.
În funcţie de natura fundului pe care trăiesc deosebim:
- specii litofile sau petricole, care trăiesc pe substrat pietros sau stâncos;
- specii psamofile, care trăiesc pe substrat nisipos;
- specii pelofile sau iliofile, care trăiesc pe fundurile mâloase;
- specii fitofile, care au ca suport algele şi fanerogamele marine.
După felul cum se hrănesc speciile de animale pot fi împărţite în limivore, mâncătoare de mâl, suspensivore, consumatoare de resturi organice şi microorganisme din masa apei (de ex. Sabella spallanzanii), filtratoare aşa cum sunt majoritatea lamelibranhiatelor, detritivore consumatoare de resturi organice de pe suprafaţa fundului, fitofage sau vegetariene, consumatoare de vegetale, carnivore cele prădătoare şi necrofage, consumatoare de cadavre.
Unele specii sunt iubitoare de lumină, fotofile, altele, cele sciafile, preferă întunericul.
În raport cu substratul organismele zoobentosului se împart în:
Epibentos sau epifauna sau onfauna (epilitic, epipsamic), forme care trăiesc la suprafaţa substratului. Acestea pot fi fixate, sedentare şi vagile.
Endobentos sau endofauna sau infauna (endolitic, endopsamic): hidrobionţii care trăiesc în interiorul substratului. Pot fi forme săpătoare şi forante.
1. Bentosul fixat sau sesil cuprinde organismele care se fixează de substrat. Formează comunităţi caracteristice, numite epibioze. Aici intră marea majoritate a fitobentosului; fanerogamele se fixează de regulă pe substrat mobil prin rădăcini, în timp ce talofitele (algele macrofite) se fixează pe substrat dur prin rizoizi. Dintre zoobentontele fixate fac parte spongierii (Poterion neptuni, Euplectella aspergillum, Euspongia officinalis), hidrozoarele, coralii (Tubipora musica, Corallium rubrum, Gorgonia verrucosa), crinii de mare, viermii calcaroşi (Potamoceros triqueter, Spirorbis spp.), briozoarele (Flustra foliacea), unele moluşte bivalve (stridiile Ostrea taurica, midiile Mytilus galloprovincialis, Pinna nobilis), ciripedele (Balanus improvisus, Chthamalus stellatus, Lepas anatifera), ascidiile (Ciona, Botryllus) şi alte animale. Forma generală a corpului animalelor fixate este cel mai adesea alungită. Foarte des formele fixate sunt organisme coloniale, ca, de exemplu, spongierii, hidrozoarele, coralii şi briozoarele, care formează colonii prin înmugurire. Organele de locomoţie de regulă sunt reduse sau îşi schimbă funcţia. Animalele fixate, deşi sunt imobile, se răspândesc cu uşurinţă datorită formării stadiilor larvare liber înotătoare, purtate de curenţi. Animalele pot duce un mod de viaţă sesil numai în mediu acvatic, deoarece numai în acesta pot primi hrana necesară sub formă de plancton transportat de apă sau de detritus organice ce coboară de sus.
2. Bentosul sedentar este reprezentat de organisme libere, dar care stau mai mult timp în acelaşi loc. Ca urmare, multe forme sedentare au corpul aplatizat, ca de exemplu la majoritatea peştilor bentonici (pleuronectidele, rajidele), poliplacofore şi cefalopode. Un corp aplatizat prezintă şi unii crabi, moluşte bivalve (Flexopecten ponticus), aricii de mare şi alte animale, unele dintre acestea prezintă excrescenţe dispuse într-un singur plan.
Bentosul sedentar poate fi la rândul lui pedunculat, sesil sau pivotant. Multe specii se înfundă în substrat printr-un peduncul (Alcyonium palmatum, Veretillum cynomorium, Pennatula phosphorea).
3. Bentosul săpător (infauna) încadrează formele care se îngroapă în sediment şi numai rareori îl părăsesc. Aici intră mulţi viermii (Aphrodite aculeata, Arenicola marina, Chaetopterus variopedtus, Glycera spp.), sipunculidul Sipunculus nudus, arici de mare (Echinocardium cordatum), holoturii (Synapta, Sphaerothuria bitentaculata, Rhopalodina lageniformis), moluşte gasteropode şi bivalve (Solen marginatus), brachiopode (Lingula unguis), crustacee (Upogebia pusilla, Bathyporeia) etc. Multe animale se îngroapă în substrat pentru apărare. Ele trăiesc în galerii sau tuburi consolidate adesea de anumite secreţii; lungimea galeriilor uneori depăşeşte de câteva ori lungimea animalului însuşi. Unele animale se deplasează activ prin sediment, înglobându-l pentru a extrage din el substanţele organice sau caută în mod activ hrana.
Acest mod de viaţă determină o serie de modificări ale structurii lor. Echinidele neregulate care se îngroapă în nisip sunt lipsite de lanterna lui Aristotel, iar acele lor sunt transformate în organe pentru săpat. Cochilia moluştelor care trăiesc în sediment devine netedă, subţire, care nu se închide strâns; piciorul bine dezvoltat este lipsit de glanda bisogenă; sifoanele sunt foarte lungi, uneori depăşind chiar lungimea animalului (Mya arenaria).
4. Bentosul forant sau sfredelitor care sfredeleşte rocile sedimentare, stâncile calcaroase, marnele argiloase, marmura, betonul, cărămida, lemnul şi cochiliile moluştelor. Printre organismele forante marine se numără unele cianobacterii, spongieri (Clione vastifica), polichete (Polydora ciliata), sipunculide, moluşte (Teredo navalis, Lithophaga mytiloides, Pholas dactylus, Barnea candida, Petricola lithophaga), echinidele (Paracentrotus lividus) şi crustaceul izopod Limnoria lignorum.
Algele, iar dintre animale spongierii, viermii şi unele moluşte îşi sapă galeriile în calcar sau în cochiliile moluştelor prin intermediul unei secreţii acide (acţiune chimică). Unele moluşte perforează rocile vulcanice şi lemnul cu dinţii şi ţepii care se găsesc pe cochilii, iar reprezentanţii amfipodelor şi izopodelor sfredelesc lemnul cu ajutorul primordiilor bucale bine dezvoltate (acţiune mecanică). Organismele forante, de obicei, nu părăsesc niciodată locuinţa sa, mărindu-l progresiv pe măsura creşterii taliei, fiind captive toată viaţa lor. Hrănirea are loc pe seama particulelor planctonice şi detritusului în suspensie; animalele care sapă în lemn se pot hrăni cu celuloză. Răspândirea lor este asigurată de larvele planctonice liber înotătoare.
5. Bentosul vagil sau erant cuprinde speciile care se târăsc pe suprafaţa sedimentelor. Multe animale se deplasează pe substrat cu ajutorul picioarelor, echinodermele posedă picioare ambulacrare, organul de locomoţie al moluştelor este piciorul musculos, protozoarele se deplasează prin intermediul cililor şi pseudopodelor. Unele diatomee bentice de asemenea posedă aptitudinea de a se mişca. Mobilitatea unor specii este foarte mare dacă ne gândim la Macrocheira kaempferi, Birgus latro şi Palinurus vulgaris, ultima realizând migraţii pe sute de kilometri.
În funcţie de dimensiunea corpului organismele bentice se împart în:
- macrobentos alcătuit din organisme cu corpul >1 mm, cuprinde organisme din toate grupele de animale.
- meiobentos sau mezobentos format din organisme a căror corp măsoară între 0,1-1 mm (rotifere, kinorinchi, gastrotrichi, nematode, unele gasteropode mici, tardigrade, ostracodele, copepodele harpacticide şi formele juvenile ale reprezentanţilor macrofaunei);
- microbentos cuprinzând organisme a căror talie este mai mică de 0,1 mm (bacterii, ciuperci, alge unicelulare bentonice şi protozoarele).