CURS 5+6 BIOLOGIE MARINA

Sedimentele marine
Fundul oceanelor este acoperit în cea mai mare parte de diverse sedimente, a căror grosime poate ajunge în unele locuri la câţiva kilometri (Golful Bengal). Sedimentele marine se împart în două grupe: sedimente litorale sau terigene şi sedimente pelagice.
Sedimentele terigene sunt situate în zona platformei continentale. Au o compoziţie eterogenă şi provenienţă diferită. Caracteristica esenţială constă în faptul că o bună parte din masa lor o formează produşii de origine terigenă, care se pot datora aportului fluvial. Fluviile aduc în apa mării suspensii organice sau minerale care, în contact cu apa marină, după un anumit timp, în funcţie de fineţea lor, se depun la fund. Vânturile ridică nori de praf sau de nisip fin din deşerturi pe care le pot transporta şi depune în oceane. La fel se poate întâmpla cu cenuşa vulcanică provenită de la erupţii sau cu materialul de natură glaciară rezultat din topirea unor fragmente de gheţari. Viteza de sedimentare este mare.
Sedimentele hemipelagice rezultă din amestecul în proporţii variabile al sedimentelor litorale cu cele eupelagice. Sedimentele hemipelagice sunt foarte variabile în privinţa compoziţiei, remarcându-se printr-un conţinut de materie organică, ceea ce demonstrează raportul lor cu zona neritică
Nămolul albastru este un sediment hemipelagic destul de răspândit, a cărui culoare se datorează prezenţei unor compuşi oxidaţi ai fierului, cât şi materii organice. Unele nămoluri hemipelagice au origine vulcanică recentă. Depozitele de nămoluri hemipelagice sunt bogate în calciu (peste 35%), cele mai bogate fiind localizate în apropierea recifelor de corali.
Sedimentele eupelagice acoperă regiunile adânci ale mărilor şi oceanelor. Sunt constituite din resturi organice rezultate în urma descompunerii organismelor moarte şi a interacţiunii acestora cu apa în timpul căderii libere spre adânc, din schelete cât şi din coloizi de origine terigenă, mai ales cu conţinut argilos, ce floculează lent. În funcţie de natura chimică a fracţiunii organogene aceste sedimente se clasifică în: mâluri calcaroase, mâluri silicioase şi argila roşie a fundurilor adânci.
Mâlurile calcaroase conţin carbonat de calciu în proporţii ce variază între 30 şi 95%, cu o medie de aproximativ 65%. Dintre acestea se disting, după organismele care îi dau naştere, aşa-numitele mâluri cu globigerine (33%) şi mâluri cu pteropode (7%). Mâlurile cu globigerine au o răspândire mare în Oceanul Atlantic, unde ocupă 68% din suprafaţa fundului. Mâlul este alcătuit predominant din schelete de foraminifere pelagice (globigerine) mai ales în zonele calde şi temperate. Scheletele calcaroase de coccolitoforide se întâlnesc în depozitele oceanice din zonele temperate şi reci (mâluri cu coccolitoforide). În unele zone la acestea se adaugă şi resturi din cochiliile unor moluşte pelagice, mai ales pteropode. Există şi o dispoziţie în adâncime a depozitelor în sensul că mâlurile cu pteropode se situează la adâncimi până la 2000 m, pe când cele cu globigerine la adâncimi cuprinse între 3600-5900 m. Viteza de sedimentare este de 20 mm în 1000 ani.
Mâlurile silicioase conţin până la 20% bioxid de siliciu şi carbonat de calciu în proporţii variabile. Cele mai importante sedimente silicioase sunt cele datorate diatomeelor (mâluri cu diatomee) şi silicoflagelatelor. Au o culoare gălbuie sau brună şi sunt caracteristice mărilor reci, unde durata zilei estivale şi bogăţia în elemente minerale determină adevărate înfloriri anuale de fitoplancton, a cărui componenţă de bază o constituie diatomeele. Adâncimea maximă la care se situează sedimentul este de aproximativ de 3500 m. În regiunea tropicală se întâlnesc, de asemenea, mâluri bogate în siliciu, uneori proporţia acestuia ajungând la peste 70%. Acestea sunt formate mai ales din schelete de radiolari (mâluri cu radiolari).
Argila roşie este localizată în platourile adânci ale oceanelor. Argila roşie acoperă aproape 50% din suprafaţa fundului oceanului Pacific şi cam 25% din aceea a oceanelor Atlantic şi Indian. De culoare roşiatică sau brună, argila roşie este formată din particule fine. Argila roşie se caracterizează printr-un conţinut foarte redus de săruri de calciu, dar ridicat de oxizi de fier şi mangan, cât şi printr-o cantitate redusă de materie organică fin divizată. Se admite că argila roşie este rezultatul sedimentării argilei coloidale antrenate din zona neritică, deci parţial terigenă. Viteza de sedimentare este de 2-6 mm în 1000 ani.
Pe fundurile acoperite de argilă roşie se formează nişte concreţiuni sferice cu diametrul până la 15 cm care poartă numele de noduli fero-manganoşi. Aceste concreţiuni fero-manganoase au o structură concentrică, straturile fiind depuse pe un suport iniţial de natură diversă (de ex. dinţi de rechini). Concreţiunile conţin până la 20% mangan, deşi concentraţia acestuia în apa marină este de ordinul a 0,001-0,01 mg/l. Concreţiunile sunt prezente în zonele adânci, unde temperatura variază între -1° şi 3°C.


Elemente de oceanografie biologică
Diviziunile biologice ale oceanului
Din punct de vedere biologic mediul marin este împărţit în două mari domenii: domeniul pelagial şi domeniul bental.
Domeniul pelagial reprezintă toată masa de apă de la suprafaţă până în vecinătatea imediată a fundului. Acest domeniu cuprinde pe verticală o serie zone distincte (fig. 21):
- zona epipelagică corespunzătoare zonei de fotosinteză (deci cu zona eufotică);
- zona mezopelagică, cuprinsă între zona epipelagică şi adâncimea de dispariţie a luminii, care corespunde, în general, cu izoterma de 10°C;
- zona batipelagică, coboară până la aproximativ 2500 m. Limita de adânc a acestei zone corespunde cu izoterma de 4°C;
- zona abisopelagică este situată între 2500 şi 6000 m adâncime;
- zona hadopelagică coboară sub 6000 m până la cele mai mari adâncimi.
Pe orizontală domeniului pelagial este divizat în două mari zone:
- provincia neritică, cuprinzând apele situate de asupra platoului continental;
- provincia oceanică, corespunzătoare apelor din largul mărilor şi oceanelor, situate dincolo de marginea platformei continentale.
Provincia neritică se caracterizează printr-o mare diversitate a condiţiilor de viaţă, datorită atât apelor fluviale ce modifică permanent salinitatea, cât şi a curenţilor litorali, a valurilor şi a mişcărilor ascendente ale apei, ce aprovizionează permanent această zonă cu substanţe nutritive, ajutând la creşterea abundentă a planctonului. Prezenţa planctonului atrage peştii şi alte organisme marine exploatabile, ceea ce face din provincia neritică, zona ce mai productivă din punct de vedere biologic.
Provincia oceanică este foarte puţin influenţată de aportul apelor continentale, prezentând o salinitate relativ constantă. Lipsa aproape totală a curenţilor verticali în apele de la suprafaţă determină o concentraţie minimă de substanţe nutritive, de unde şi densitatea redusă a planctonului, ceea ce duce implicit la productivitate biologică mai scăzută decât cea a provinciei neritice
Domeniul bental reprezintă stratul de apă din apropierea nemijlocită a fundului mărilor şi oceanelor şi chiar din interiorul acestora. Domeniul bental este divizat, în funcţie de pătrunderea luminii, expunerea la acţiunea valurilor şi mareelor, de distribuţia sedimentelor, într-o serie de etaje după cum urmează:
1. Etajul supralitoral reprezintă fâşia îngustă a ţărmului marin situată deasupra nivelului maxim de pătrundere a valurilor şi umezită doar de stropii proveniţi de la spargerea valurilor (în cazul substratului dur), de fenomenele de capilaritate (în cazul sedimentelor moi) sau de urcările precedente ale nivelului mării. Este inundată numai în timpul mareelor înalte de echinocţiu.
2. Etajul litoral este cuprins între limitele de oscilaţie a nivelului mării (zona intermareică). În oceane şi mările deschise zona litorală reprezintă porţiunea de ţărm marin supusă regulat fluxului şi refluxului (eulitoral), în timp ce în mările practic lipsite de maree (Marea Baltică, Marea Neagră, Marea Caspică) acest etaj este reprezentat de zona de spargere a valurilor şi poartă denumirea de pseudolitoral (Arnoldi, 1948; Mokievski, 1949).
3. Etajul sublitoral corespunde părţii permanent submerse a platformei continentale, situată între limita de jos a apei la reflux şi adâncimea de 200 m.
4. Etajul batial reprezintă porţiunea de fund marin corespunzătoare taluzului continental (în medie între 200 şi 2000 m). Se caracterizează prin prezenţa unui mâl bogat în substanţe organice, în mare parte de origine terigenă.
5. Etajul abisal corespunde câmpiilor abisale situate între 2000 şi 6000 m adâncime. Fundul este acoperit cu sedimente mâloase a căror conţinut în substanţă organică este mai mic decât în etajul precedent, aceste substanţe fiind esenţial de natură pelagică.
6. Etajul hadal (ultraabisal), corespunzător foselor şi gropilor ultraabisale mai adânci de 6000-7000 m.
Etajele enumerate pot fi grupate în două mari sisteme: sistemului litoral şi sistemul profundal. Sistemul litoral conţine etajele supralitoral, eulitoral şi sublitoral şi reprezintă porţiunea de fund marin cuprinsă între limita superioară a zonei supuse acţiunii mării până la izobata de aproximativ 200 m, adâncime corespunzătoare limitei convenţionale a platformei continentale (Ekman, 1935; Feldmann, 1937). Sistemul profundal reprezintă fundurile situate în afara platformei continentale şi cuprinde etajele batial, abisal şi hadal (cf. Bruun, 1956).
Între fundul marin şi masa de apă se realizează un schimb permanent de organisme vii, hrană şi substanţe minerale dizolvate. De aceea graniţele dintre diferitele grupări ecologice sunt mai mult convenţionale.


Comunităţile pelagialului
Pelagosul cuprinde totalitatea vieţuitoarelor care trăiesc în masa apei, fără nici un contact cu fundul. Organismele pelagice se grupează, la rândul lor, în două mari formaţiuni: planctonul şi nectonul.

Planctonul
Planctonul (de la grecescul planktos = rătăcitor) este o asociaţie complexă, alcătuită din organisme vii, vegetale şi animale, care se menţin în stare de plutire liberă mai mult sau mai puţin pasivă în masa apei (pelagial) şi care nu se pot opune prin mişcări proprii deplasării maselor de apă (curenţi, valuri, mişcări de convecţie etc.) din cauza lipsei sau a dezvoltării relativ slabe a organelor de locomoţie.
Din punct de vedere sistematic planctonul se împarte în plancton bacterian sau bacterioplancton, plancton vegetal sau fitoplancton şi plancton animal sau zooplancton.
În componenţa planctonului intră, pe de o parte, organisme holoplanctonice, care îşi desfăşoară întregul ciclu ontogenetic în pelagial (algele, rotiferele, copepodele, cladocerele etc.), şi pe de alta organisme meroplanctonice, care îşi petrec numai anumite stadii de dezvoltare din ciclul lor ontogenetic în pelagial, restul având loc în bental. Printre ultimele se numără meduzele hidroide, larvele planctonice ale viermilor, echinodermelor, moluştelor, crustaceelor şi altor animale marine bentonice sau nectonice.
În funcţie de dimensiunea organismelor planctonice deosebim următoarele grupe:
1. Femtoplancton, cel mai mic plancton, ce cuprinde organisme cu talia de 0,02-0.2 µm (virusuri). Este grupul cel mai puţin cunoscut;
2. Picoplancton, reprezentat de organisme minuscule de 0,2-2,0 µm dimensiune şi constă în principal din bacterii;
3. Nanoplancton sau planctonul pitic, dat de organismele cu dimensiunea cuprinsă între 2 şi 20 µm (cele mai mici alge şi protozoare);
4. Microplancton, ce reuneşte organisme cu dimensiuni cuprinse între 20 şi 200 µm (marea majoritate a fitoplancterilor, infuzoarele, rotiferele, crustaceele mici etc.);
5. Mezoplancton, care grupează organismele care măsoară între 0,2 şi 20 mm (algele coloniale şi marea majoritate a zooplanctonului);
6. Macroplancton, dimensiunea căruia variază între 2 şi 20 cm (crustaceele superioare, meduzele, moluşte şi viermii pelagici, salpe etc.);
7. Megaplancton care cuprinde organismele al căror dimensiuni depăşesc 20 cm (multe scifomeduze, ca de ex. Cyanea arctica, sifonoforele mari, ctenoforul Cestus veneris, salpele coloniale etc.).
Organismele din primele trei categorii trec prin cea mai deasă ţesătură de mătase şi pot fi separate numai prin centrifugare, prin filtrare cu filtre fine sau prin decantare, fapt pentru care se mai numeşte şi plancton de centrifugă sau plancton de cameră. Organismele din celelalte categorii se prind cu ajutorul fileurilor planctonice din pânză de mătase sau prin decantare, de aceea se mai numeşte plancton de fileu sau de decantare;
După zona în care se situează diferenţiem un plancton neritic, adică cel care trăieşte în apele de deasupra platformei continentale, şi un plancton oceanic, cel care trăieşte în largul mărilor şi oceanelor. De asemenea, putem deosebi pe verticală un epiplancton ce populează zona epipelagică, adică până în 200 m adâncime, un batiplancton, ce se găseşte în zona batipelagică, sub 200 m adâncime şi un hipoplancton, care este prezent mai ales în apropierea fundului.

Fitoplanctonul
Fitoplanctonul este alcătuit din alge microscopice (dimensiuni de 0,002-1 mm, chiar şi cele coloniale nu depăşesc 5 mm), în majoritate unicelulare. Fitoplanctnul reprezintă veriga de baza a lanţului trofic din cuprinsul Oceanului Planetar, deoarece transformă prin fotosinteză apa şi bioxidul de carbon în material organic.
Fitoplanctonul marin constă mai ales din diatomee (Bacillariophyceae) şi dinoflagelate (Dinophyceae). La aceste se mai adaugă cocolitoforidele (Coccolithophoridae, Haptophyceae), “algele” albastre-verzi (Cyanobacteria), criptomonadele (Cryptophyceae), silicoflagelatele (Chrysophyceae) şi unele alge verzi (Chlorophyceae).
Diatomeele sunt dominante în mări ca număr de specii şi număr de indivizi. Cele mai caracteristice genuri sunt Rhizosolenia, Chaetoceros, Navicula, Thalassiosira, Skeletonema, Coscinodiscus, Biddulphia, Fragilaria, Asterionella etc. Dinoflagelatele sunt în cea mai mare parte forme marine, prezente atât în apele oceanice cât şi în cele neritice. Ele sunt mai numeroase în mările mai calde, în care pot fi mai numeroase decât diatomeele, dar se întâlnesc şi în mările reci. Dintre dinoficee cele mai comune genuri sunt Ceratium, Peridinium, Dinophysis, Gonyaulax etc. Dinoflagelatele sunt capabile să producă substanţe foarte toxice care apoi sunt eliberate în apă. În cazul unei dezvoltări explozive a dinoflagelatelor (2-8 milioane celule la litru), efectul cumulativ al tuturor toxinelor poate afecta alte organisme, cauzând mortalităţi în masă a peştilor şi a nevertebratelor. Multe dinoflagelate, ca de exemplu Noctiluca, nu sunt fotosintezante şi se hrănesc holozoic, alte specii sunt saprofite. De asemenea Noctiluca poate produce bioluminescenţă. Silicoflagelatele sunt prezente adesea în număr mare, mai ales în apele mai reci. Cocolitoforidele au o distribuţie largă şi frecvent sunt atât de numeroase în apele de suprafaţă încât conferă acesteia o anumită culoare. Uneori cocolitoforidele au fost găsite în număr extrem de mare sub orizontul eufotic, între 200 şi 400 m adâncime şi chiar la adâncimi de 1000-4000 m. Cyanobacteriile sunt abundente în zonele tropicale şi pot colora apa. Astfel, cianobacteria Trichodesmium (Oscillatoria) erythraeum dă culoarea caracteristică Mării Roşii.
Variaţia distribuţiei fitoplanctonului este determinată în special de doi factori: (a) penetrabilitatea radiaţiei luminoase şi (b) conţinutul în săruri nutritive.
Fitoplanctonul se localizează în zona fotică. Deoarece intensitatea radiaţiilor luminoase scade progresiv cu adâncimea, ar însemna că maximul fitoplanctonic ar trebui să se situeze în straturile superficiale ale apei. În realitate, s-a dovedit că maximul fitoplanctonic se situează la adâncimi ce oscilează între 25-55 m, în funcţie de latitudine şi transparenţa apei (fig. 22). În Marea Sargasselor maximul fitoplanctonic se situează la adâncimea de 100 m. Steeman-Nielsen (1957) a stabilit o relaţie între fotosinteză şi intensitatea luminii. El a arătat că maximul de fotosinteză se află la adâncimea la care fluxul luminos se reduce la 1/3 din valoarea lui la suprafaţă, care se află în medie la 25 m adâncime. În această zonă, radiaţiile roşii sunt aproape total absorbite, iar cele verzi şi albastre sunt reduse la 1/3 din valoarea iniţială. Lumina puternică poate frâna sau limita dezvoltarea organismelor vegetale, mai ales din cauza acţiunii nocive a radiaţiilor UV.
În apele marine fotosinteza nu se desfăşoară cu maximum de randament în condiţii de luminozitate intensă. În astfel de condiţii algele utilizează numai 2% din spectru, pe când în caz de luminozitate slabă ele utilizează până la 20% din lumina incidentă.
S-a constatat că diatomeele utilizează fracţiunea albastră a spectrului în mai mare măsură decât fracţiunea roşie şi verde.
Un alt factor care influenţează cantitatea fitoplanctonului este concentraţia apei în săruri nutritive, mai ales azotaţi şi fosfaţi, dar şi fier, mangan şi unele vitamine (de ex. vitamina B12). Algele diatomee au în plus nevoie de silicaţi pentru elaborarea exoscheletului.
La poli densitatea fitoplanctonică maximă se manifestă în cursul verii polare, atât datorită faptului că în cursul verii polare soarele luminează continuu, ziua şi noaptea, cât şi, mai ales, bogăţiei mari în substanţe minerale utile acumulate în decursul celor aproape 8 luni de iarnă polară.
La latitudini mari primăvara, când durata zilei creşte, începe înmulţirea rapidă a fitoplanctonului, ceea ce determină în curând epuizarea rezervelor de săruri nutritive în apele de suprafaţă. Iată de ce în regiunile subpolare şi temperate se înregistrează două maxime fitoplanctonice, una primăvara şi alta mai redusă toamna.
Pe coasta peruviană vânturile constante care bat dinspre uscat determină împingerea apelor litorale spre larg, ceea ce are drept rezultat urcarea curentului rece din sud, cunoscut sub numele de curentul Humboldt, la suprafaţă. Acest curent de apă scoate la suprafaţă cantităţi importante de fosfaţi şi azotaţi care contribuie la dezvoltarea unui fitoplancton deosebit de abundent. Un fenomen asemănător se petrece pe coasta vest-africană datorită curentului sudic Benguela (al Guineei). Aceste zone de upwelling prezintă un aport permanent de nutrienţi din apele adânci, ceea ce permite dezvoltarea fitoplanctonului anul întreg şi face din ele cele mai productive zone ale Oceanului Planetar.
Productivitate primară ridicată se constată şi în unele zone ecuatoriale ale oceanelor, unde sub acţiunea curenţilor superficiali divergenţi se produce un “sorb” care ridică apele din profunzime. De asemenea, productivitatea este mare în zonele reci care se caracterizează printr-o puternică circulaţie a maselor de apă pe verticală. Cele mai puţin productive zone ale oceanului sunt apele din larg, mai ales din zonele alizeelor, unde apa este colorată în albastru-azuriu.
Producţia totală de substanţe organice a Oceanului Planetar este de 2-3 ori mai mare decât cea a uscatului. Productivitatea biologică primară a oceanului este estimată la 55 miliarde tone pe an. După unele calcule, în Oceanul Planetar sunt consumate anual pentru producerea de substanţă organică cca. 15 miliarde tone de carbon, ceea ce ar corespunde unei producţii de aproximativ 500 miliarde tone de fitoplancton proaspăt.
Fitoplanctonul neritic este mult mai bogat decât cel oceanic din cauza aportului nutrienţilor de pe continent (outwelling). În mările mărginaşe şi mai ales în cele închise (Marea Neagră, Marea Azov) aportul crescut de substanţe nutritive transportate de către fluvii poate determina frecvente fenomene de “înflorire” a apelor, care sunt o consecinţă a înmulţirii exagerate a organismelor fitoplanctonice. Fitoplanctonul are un ritm de creştere foarte ridicat, uneori până la 6 diviziuni celulare pe zi, constituind hrana de bază pentru zooplancteri.


Zooplanctonul
Zooplanctonul marin este extrem de divers, în alcătuirea acestuia intrând reprezentanţi începând cu protozoarele şi terminând cu vertebratele.
Holoplanctonul sau planctonul permanent este alcătuit din organismele la care toate stadiile de dezvoltare au loc în pelagial. Holoplanctonul este dominat în proporţie de 70-90% de către crustacee, dintre care cele mai numeroase sunt copepodele (subclasa Copepoda): Oithona nana, Cyclopina gracilis, Calanipeda aquaedulcis, Calanus finmarchicus, Paracalanus, Pseudocalanus, Calocalanus plumulosus, Acartia, Centropages, Temora etc. În afară de copepode holoplanctonul cuprinde: radiolari, foraminifere (Gobigerina, Globorotalia), ciliate tintinide, scifozoare, sifonofore, ctenofore (Cestus veneris, Pleurobrachia pileus, Mnemiopsis leydi, Beroe ovata), rotifere, unii nemerţieni, unele polichete (familiile Tomopteridae şi Alciopidae), moluştele pteropode (Clione limacina, Euclio pyramidata) şi heteropode (Carinaria mediterranea), cladocere (Penilia avirostris, Evadne tergestina, E. nordmanni, E. spinifera, Podon leuckarti, P. polyphemoides, Polyphemus pediculus), ostracode (Cypridina, Conchoecia, Philomedes), misidacee, unele amfipode, eufausiacee (Meganyctiphanes norvegica, Nyctiphanes, Thysanoessa, Euphausia superba), unele echinoderme (Pelagothuria natatrix), chetognate (Sagitta setosa, Eukrohnia hamata) şi tunicate (salpe, pirosome, doliolide Doliolum, apendiculari Oikopleura).
Meroplanctonul sau planctonul temporar este reprezentat de către organismele care se găsesc în pelagial numai în anumite stadii de dezvoltare. Este localizat mai ales în regiunile pelagialului neritic. Are un pronunţat caracter sezonier, fiind în strânsă dependenţă de perioada de reproducere a formelor adulte. Meroplanctonul este alcătuit din ouăle şi larvele aproape tuturor organismelor marine. Aici intră gemule de spongieri, hidromeduzele, larve pilidium de nemerţieni (larva lui Müller), larve trocophora şi nectochaeta de polichete, larve veligere şi protoconca de moluşte, larvele cyphonautes de briozoare, larva actinotrocha de foronide, larva nauplius şi cypris de cirripede, larve megalopa, mysis şi zoëa de decapode, larve pluteus, bipinnaria, brachiolaria şi auricularia de echinoderme, larve de ascidii, etc. Tot dintre formele meroplanctonice fac parte majoritatea larvelor şi alevinilor de peşti. Exemplul cel mai cunoscut în acest sens îl constituie leptocefalii, larvele de anghilă (Anguilla anguilla), care sunt duşi de către curentul Gulfstream din Marea Sargasselor spre coastele vestice ale Europei.
Răspândirea zooplanctonului este extrem de inegală, atât pe orizontală, cât şi în adâncime. Variaţiile se datorează atât evoluţiei sezoniere a factorilor de mediu, ci şi unor fenomene cu repetare ritmică, constantă.
Aglomerările eterogene de plancton se datorează în general curenţilor în derivă care antrenează planctonul spre anumite zone. Hrana, de asemenea, poate atrage mase mari de zooplancton, ca şi ariile optime pentru reproducere.
Zooplanctonul poate efectua migraţii active pe verticală în decursul unei zile (migraţii nictemerale). Se pare că migraţiile nictemerale pe verticală sunt rezultatul pătrunderii diferenţiate a luminii în apă. Astfel, ziua organismele planctonice se ţin la adâncimi cu o anumită iluminare, seara şi dimineaţa urmărind iluminarea preferată, iar noaptea adunându-se în primii 50-100 m ale apei, unde găsesc o hrană abundentă. Unele copepode, deşi de dimensiuni mici (4-6 mm), zilnic pot urca şi coborî 100-200 m. Unele crustacee mai mari, cum este eufauziaceul Meganyctiphanes norvegica, coboară cu o viteză de 90 până la 130-200 m pe oră. Cercetările au arătat că aceşti răcuşori ziua se ţin la adâncimea de 400-600 m şi numai noaptea urcă până pe la 100 m, unde-şi caută hrana. În regiunile polare, din cauza transparenţei mai reduse, migraţiile circadiene au loc între 50-100 m. Dintre crustacee, în afară de eufauziacee, mari aglomerări realizează şi creveta Acanthophyra.
Deşi în prezent este unanim recunoscut că factorul declanşator al acestor migraţii circadiene este lumina, nu există o explicaţie satisfăcătoare cauzelor ce determină ca aceste organisme minuscule să cheltuie o cantitate enormă din resursele proprii pentru acest scop. Unii consideră că există o legătură între intensitatea luminoasă şi posibilităţile de percepere ale ochiului. Ochii animalelor planctonice sunt foarte sensibili la lumină. Din această cauză, acestea ziua fug spre adânc, iar noaptea ies la suprafaţă. Alţii leagă fenomenul migraţiei pe verticală de vâscozitate, care ziua scade datorită încălzirii apei şi provoacă scufundarea organismelor, iar noaptea creşte şi determină ridicarea. O serie de cercetători consideră că după hrănire corpul animalelor fiind mai greu se afundă, iar după digerare şi eliminarea resturilor, devenind mai uşor, se ridică spre suprafaţă. Alţii explică fenomenul prin faptul că diversele forme nu au comportament identic atunci când sunt sătule sau flămânde. Cele flămânde ar avea un fototropism pozitiv şi urcă în păturile superficiale pentru a se hrăni, iar cele sătule au, dimpotrivă un fototropism negativ. O explicaţie posibilă a acestor migraţii ar fi şi că zooplancterii părăsesc zona bine iluminată, pentru, a se ascunde de duşmani în zona crepusculară.
Pe lângă migraţiile circadiene, mai există şi migraţii sezoniere pe verticală. Astfel, unele chetognate şi unele copepode ale genului Calanus coboară în ape mai adânci către toamnă pentru iernat.
Majoritatea zooplancterilor se hrănesc cu fitoplancton. Multe copepode (de ex., reprezentanţii genului Calanus) posedă un aparat bucal filtrant. Filtratori tipici sunt salpele tunicate (Thaliacea) şi apendiculariile (Appendicularia). Ele prezintă un aparat filtrant atât de fin, încât pot reţine cele mai mărunte organisme planctonice, sub 0,05 mm. În afară de fitoplancton, zooplanctonul filtrator se hrăneşte şi cu suspensiile organice moarte (detritus). În unele cazuri detritusul împreună cu flora bacteriană ce se dezvoltă pe acesta joacă un rol chiar mai mare decât planctonul viu. Alţi zooplancteri sunt prădători precum meduzele (Bougainvillia principes), ctenoforele (Pleurobrachia pileus), sifonoforele (Chelophyes appendiculata), chetognatele (Sagitta enflata), copepodele (Calanus finmarchicus), eufauziaceele (Meganyctiphanes norvegicus) şi carinaridele (Firiloida).
Hrănindu-se cu fitoplancton, zooplanctonul serveşte la rândul său drept mediu nutritiv pentru formele de viaţă mai evoluate. Cu zooplancton se hrănesc şi cele mai mari animale precum balenele. În mările arctice ele filtrează cârdurile imense de krill de cca. 5 cm lungime (Euphausia superba). Anual balenele consumă 50-80 milioane tone de aceste crustacee.